"Un haos total"; aceasta este expresia care descrie perfect atmosfera orasului: lumea colinda in disperare magazinele, acestea din urma se intrec in oferte, mai asiduu acum in prag de criza financiara, iar oamenii par scapati de la spitalul de nebuni in trafic. Daca de obicei mersul la volan este infernal in Bucuresti, acum totul a atins punctul maxim, si inca nu este ajunul Craciunului, cand toti soferii vor sta, inutili, in masini, nervosi si stupefiati de asa patanie :)).
..de une am pornit si unde am ajuns..
De fapt ma gandeam ca peste putin timp vine Craciunul, minunata sarbatoare in care ne intalnim toate rudele, mancam pe nerasuflate si primim cadouri cu bratul...mda..minunat!! asta inseamna sarbatoarea cea mare. Dar oare cati dintre noi asteapta cu ochii luminati ziua de 25 decembrie??oare cati isi permit sa viseze firimituri si sa le si primeasca? Ma obosesc oamenii care au impresia ca sunt generosi atunci cand fac cadouri scumpe celor care le prisosesc.
Ma pierd in cuvinte si idei...adevarul este ca am constientizat cat sunt eu de norocoasa si multi altii asemeni mie care pot avea motive sa doarma linistiti, oricat de mare este stresul la job, oricat de catastrofale sunt problemele zilnice si dramele sentimentale, macar noi le putem rezolva, macar noi ne putem duce zilnic la un job, putem sa renuntam oricand la problemele care ne supara, daca intra-adevar ne dorim, insa cei care sunt mai putin norocosi, cei care sunt nevoiti sa se izoleze intr-un spital in care sistemul sanitar este poate cel mai de rahat dintre toate sistemele minunate si extraordinare din cate exista in aceasta tarisoara, ce pot ei visa ca le aduce Mosu' drag si bun? Un donator din urma unui accident teribil?? O zana cu a ei bagheta magica si sclipitoare care sa le vindece boala in faza terminala?? Care sa le redea podoaba capilara pierduta definitiv si irevocabil?? Va puteti imagina ce insamna pentru o fetita de 9-10 ani sa nu mai aiba par deloc in cap si sa iti zica cu ochii tristi si seci ca stie ca nu va mai avea par niciodata? probabil ca nu, dar expresia fetei pe care nu reusesti sa pui un zambet, fie el si desenat cu pensula, v-ar putea sugera cate ceva. Sau poate reusiti mai bine sa intelegeti ce inseamna pentru unii parinti ochii ingalbeniti ai copiilor de 2 ani din cauza cirozei? O scurta vizita la un astfel de spital iti arata ca totusi nu esti un om nefericit, ca totusi nu esti un om lipsit de noroc.
Speranta este poate ultimul lucru care le-a ramas acelor oameni, poate ca nici atat.
Oare chiar ai nevoie de 7 feluri de vin, 10 feluri de preparate din carne si 15 sortimente de ciocolata pentru o singura zi??
Mos Craciun nu mai exista, dar pentru el poate lucra oricine (din pacate pentru unii, salariul nu apare pe statul de plata la sfarsitul lunii).
marți, 23 decembrie 2008
La drum
Ai o zi libera si vrei sa uiti de Bucuresti, de aglomerațte sau pur si simplu vrei sa faci o plimbare altfel? Atunci iti sugerez o iesire scurta pana in Campina. Ce anume este de vazut acolo? Castelul Iulia Hasdeu.
Situat la 97 de kilometri spre nord de Bucuresti, scriitorul si istoricul roman Bogdan Petriceicu Hasdeu a construit intre 1893 si 1896 o cladire pe care a dedicat-o memoriei fiicei sale, Iulia, care a murit la 19 ani de tuberculoza.
Iulia Hasdeu a fost o fiinta deosebita prin lucrurile extraordinare pe care a reusit sa le faca de-a lungul scurtei sale vieti: „La varsta de 2 ani si jumatate stia deja putina franceza si germana. La 4 ani invatase sa scrie si sa citeasca, iar la 8 ani neimpliniti a absolvit scoala primara.” Tot din aceasta perioada dateaza si primele scrieri literare ale Iuliei. Ca si cum acest lucru ar fi fost normal pentru varsta ei, la 11 ani Iulia Hasdeu a absolvit gimnaziul Sf. Sava din Bucuresti, precum si Conservatorul, sectia Pian si Canto. Un an mai tarziu, Iulia va pleca la Paris impreuna cu mama sa pentru continuarea studiilor. Insa copila a avut parte de un destin necrutator. La inceputul anului 1888, sanatatea Iuliei este marcata de primele semne ale unei boli necrutatoare: ftizia. Din acest moment, carturarul va cauta disperat solutii pentru a-si salva fiica, insa toate calatoriile la aer curat din Franta, Italia si Elvetia, toate vizitele facute doctorilor din capitala au fost in zadar. In ziua de 29 septembrie 1889 Iulia Hasdeu se stinge din viata.
Dupa disparitia prematura a iubitei sale fiice, marele carturar isi va canaliza intreaga energie intr-o singura directie: spiritismul. Dupa nenumarate incercari disperate de a comunica prin sedinte de spiritism cu fiica sa, zi de zi, aceasta ii raspunde in cele din urma: “Sunt fericita. Te iubesc. Ne vom revedea. Asta ar trebui sa-ti ajunga.” O insemnare a carturarului pe un manuscris de spiritism, scrisa cu cerneala neagra dezvaluie un lucru extraordinar, greu de crezut pentru multi dintre noi: “Acest castel s-a zidit intre anii 1894 si 1896, planul fiind dat de spiritul Juliei B.P.Hasdeu prin medium B.P.Hasdeu, apoi desemnat arhitectonic de T.Dobrescu, constructiunea de N.Angelescu”.
Castelul este orientat catre rasarit, baza sa avand forma unei cruci, cladirea cu doua corpuri de cate un etaj si un donjon central sugerand conceptul trinitatii. In interior, sub domul inalt al donjonului central, in mijlocul salii circulare, se afla un stalp de marmura trandafirie, de care se reazama doua scari de fier urcand spre braul donjonului, unde este o galerie metalica. La nivelul galeriei, deasupra stalpului de sustinere a scarilor, se afla un podium purtand statuia lui Iisus, din lemn colorat, realizata de sculptorul Casciani din Paris. Relatari despre aceasta cladire impunatoare gasim si in scrierile lui Caragiale: „Domul e luminat de trei usi, raspunzand pe trei terase si de o fereastra rotunda, intretaiata de o cruce cu geamuri in felii, colorate galben si rosu”, isi amintea I.L Caragiale. „Daca ingenunchi in fata Mantuitorului, capul sau divin il vezi in dreptul ferestrii scanteietoare de lumina, al carei cadru il inconjoara ca o aureola. (…) Aci ilustrul meu amfitrion ma face sa iau seama ca stalpul, care suporta de jos, in mijlocul domului, scarile urcatoare la galerie, reprezinta, impreuna cu ele un mare potir: deasupra acestuia, ridicandu-se la cer, departe de durere, figura stralucitoare a Domnului.“
Cand am pornit la drum nu stiam nimic din aceste lucruri, nu cunosteam povestea acestui castel, poveste care , pentru unii, are aer de legenda. Multi dintre cei care au vizitat acest templu inchinat Iuliei Hasdeu povestesc cum, plimbandu-se prin camere, au simtit furnicaturi, senzatie de cald sau rece si alte experiente asemanatoare. Personal, nu am simtit ceva extrem, a fost o plimbare linistita si foarte placuta, insa nu pot sa nu recunosc ca intreg spatiul are ceva aparte, ascuns in peretii camerelor si in oglinzile pe care le gasesti montate pe fiecare fereastra. De fapt, prezenta obsesiva a oglinzilor in acest castel este semnul de intrebare ramas fara un raspuns clar in mintea mea. In Japonia, Kagami, oglinda, este un simbol al puritatii absolute a sufletului, al sufletului neintinat, al reflectarii de sine in propria oglinda. Datorita analogiei dintre apa si oglinda, aceasta este deseori folosita in scopuri magice. Oglinda, asemeni suprafetei de apa, este utilizata la ghicit, pentru a intreba spiritele. Se mai spune ca trebuie sa acoperim oglinzile cand cineva moare, pentru ca sufletul mortului intra si continua sa locuiasca in oglinzi. Cel ce se uita in oglinda cat timp cadavrul inca se afla in casa, va fi urmatorul care va pieri.
Reflectarea propriei imagini intr-o oglinda te poate speria la un moment dat, pentru ca acolo te vezi pe tine si mai mult de atat, intuiesti cumva ca iti zaresti de departe sufletul, pe care il privesti direct, fara ocolisuri. Uneori ma cuprinde o senzatie ciudata, foarte ciudata, atunci cand ma privesc in oglinda pentru ca simt cum ceva, altceva sau altcineva ma priveste de undeva prin acea oglinda; poate ca totul este in mintea mea, poate ca uneori este de vina oboseala sau doar gandul bombardat de povesti paranormale, insa multi dintre noi au senzatii asemanatoare, din cand in cand. Am auzit si am vazut la televizor multe povesti din intreaga lume ale unor oameni care locuiau in case bantuite de spirite malefice. Exista oameni specialisti in acest domeniu, care pot comunica si transmite mesajele spiritelor si de aceea cred ca povestea Iuliei Hasdeu nu este doar o poveste, ci un adevar; cat la suta este adevar si cat inventie? Nimeni nu poate spune concret, insa nu este singurul caz in care oameni simpli, fara aptitudini de medium, iau legatura cu cei tecuti in “lumea cealalta”.
Tin minte ca mama imi povestea ca il visa cu ani in urma pe un unchi de-al ei. L-a visat inainte sa moara cum sapa o groapa in timp ce-i povestea ca vrea sa-si faca o casa noua in care sa se mute singur, fara sotie, apoi il visa oridecate ori avea sa moara cineva din oamenii legați prin neam cu ei doi. Probabil ca sufletele lor au avut o relatie speciala, o legatura aparte, asa cum a existat intre Iulia si tatal sau, iar sufletul plecat dintre cei vii nu se desprinde total, poate revenii, chemați sau nu de acestia din urma.
Si astfel, revenim iar la suflet, la spiritul care salasluieste in interiorul fiecaruia dintre noi. Ideea ca spiritul Iuliei a comunicat in repetate randuri cu tatal sau nu este cu adevarat acceptat de majoritatea oamenilor care aud acest lucru, insa toti respectam cu sfintenie datinile din batrani si superstitiile transmise de acestia. De ce nu ar fi posibil acest lucru? Oare atunci cand ochiul nostru fixeaza oglinda, nu vede el mai mult decat o simpla imagine? Oglinda este “fereastra spre lumea cealalta” si, in egala masura, o fereastra inspre interior. Oare teama in fata oglinzii nu este ea una ancestrala, descrisa de M.Sendrail astfel: “Pe neasteptate, un prieten ne face semn din multimea mortilor. Aventura poate sa i se intample, intr-o buna zi, oricaruia dintre noi: sa intalnim, asadar, o figura asemanatoare pana la identitate cu a noastra (ca si cum ne-am surprinde imaginea intr-o oglinda) pe zidul unui mormant din Etruria sau printre alesii ori damnatii de pe o fresca de la Pisa sau Orvieto.”
Cine vom fi fost in imensa
oglinda a cerului;
Cine pe cine
pandeste‑n oglinzile marii?;
O alta intamplare ma face
sa privesc pe furis imensa oglinda;
In oglinda de gheata a ferestrei
mi‑a reinviat o zi din copilarie;
Flacara din vechile oglinzi;
E ora tarzie si cineva din oglinda imi atrage atentia...
–Andrei Burac
marți, 11 noiembrie 2008
Festivalul National de Teatru 2008
Primele 10 zile de noiembrie au fost pline de forfotă și emoție artistică. Conferințe și întâlniri, spectacole de dans și teatru mult așteptate, debuturi, un amestec nebun pentru iubitorii și amatorii de teatru, dar și pentru cei care performează în această branșă. Motivul? Festivalul Național de Teatru, aflat la a XVIII-a ediție anul acesta. Având în vedere că această ediție, întâmplător sau nu, s-a suprapus cu cea de-a XVII-a ediție a Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa, am fi putut gândi că procurarea biletelor nu va constitui o problemă și că sălile vor fi destul de libere din cauza avalanșei de spectacole și evenimente artistice. Surpriză: sălile au fost arhipline, iar intârziații nu prea au mai avut norocul biletelor de pe ultima sută de metri, doar bunăvoința doamnelor de la poartă înainte de spectacol.
M-a surprins plăcut să văd numărul mare de spectacole care se joacă săptămânal cu casa închisă, însă cel mai mult m-a impresionat un domn aflat înaintea mea care a cumpărat foarte multe bilete pentru FNT, nu mai știu numărul lor, dar când a enumerat spectacolele pentru care dorește bilete…3 la “x”, 3 la “y”, 3 la “z” etc… am avut senzația că eu nu o să mai apuc nimic.
Am ales “Un poem ridicol” în regia lui Kama Ginkas, după “Frații Karamazov” de Dostoevsky de la secțiunea spectacolelor din străinătate și “Boala familiei M” în regia lui Radu Afrim, după Fausto Paradivino din lista spectacolelor românești de top.
“Un poem ridicol” a venit pe scena mare a Teatrului Național București din Moscova și, evident, actorii au fost ruși. Am vrut intenționat să văd acest spectacol pentru că 1: era menționat chatarsis și 2: am vrut să văd dacă bariera limbajului poate fi depășită (eu nu știu boabă rusă). Spectacolul a fost o experiență cu adevărat unică. Actorii au jucat extraordinar, cu o energie și o forță debordantă. Sala era plină de căști; eu nu mi-am luat. Am ascultat pur și simplu vocea actorilor, am căutat povestea în mișcările lor, în emoțiile pe care le-au transmis publicului și am înțeles. De fapt, nu știu să povestesc în cuvinte ce anume s-a întâmplat pe scenă, care a fost firul acestei povești, era un amestec greu digerabil între religie, război, sărăcie, groază, nebunie psihică și fizică, mutilare și exorcizare interioară, un spectacol cu adevărat greu de înțeles chiar și în limba română, așa cum mi-a mărturisit prietena mea care a ascultat traducerea.
Jocul actorului care a avut unul din rolurile principale a fost revelator. Omul acesta are o forță interioară, o energie și o disponibilitate în asumare pe care nu îmi amintesc să o mai fi întâlnit de prea multe ori. Modul în care reușea să păstreze și să jongleze cu situația și problemele personajului, făcând trecerea inuman de rapid de la omul civil, care traducea în limba română 2-3 cuvinte din text, aleatoriu, zâmbind către public, la nebunia posedantă a personajului și apoi la starea calmă și total relaxantă a situației absurde în care se află, m-a purificat interior. Bineînțeles, a contribuit mult la această purificare și jocul personajului colectiv, care a reușit cu adevărat să producă starea de chatarsis despre care vorbeau grecii. O senzație teribilă, care iți răscolețte întreaga ființă, care te înspăimântă și te împlinește concomitent. Îți simți pielea zbârlindu-se și ai o senzație teribilă în oase, simți că ceva te îngrozește, te sperie, ca și când ar fi lângă tine Necuratul, dar în același timp ai parte de o revelație interioară și zîmbești larg, fără să știi motivul, te umpli de căldură și de o liniște aparte.
Teribil de buni rușii aștia!!!
N.B.: În contextul literar, chatarsis-ul este definit ca eliberare de pasiuni, purificare de emoții, în special de acelea de milă și teamă, în primul rând prin intermediul artei. Aristotel este cel care utilizează acest concept ca pe o metaforă în lucrarea “Poetica”, spre a descrie efectele tragediei asupra spectatorului. Filosoful grec afirma că scopul tragediei este acela de a trezi catharsis-ul. În lucrarea “Poetica”, Aristotel utilizează același termen, definindu-l ca sentimentul de a fi posedat de un fel de inspirație în momentul ascultării unei melodii care trezește un fel de excitare de natură religioasa, prin care se obține o stare de calm, ca și când auditoriul ar fi supus unui tratament medical de purificare.
DESPRE “BOALA FAMILIEI M”?
Ar fi destule de zis. Multe de bine, destule de mai puțin bine. Nimeni și nimic nu este perfect. Sau poate că, după experiența de joi seară, pentru spectacolul de vineri al actorilor din Timișoara am avut aceleași așteptări care au fost cumva dezamăgite. A nu se înșelege greșit. Acest spectacol este unul bun, interesant, bine asumat, cu note comice, savuroase, toate puse in nota absurdului prin filtrul inconfundabil al lui Radu Afrim. Poate că fiind al doilea spectacol al lor din acea seară, energia și forța actorilor s-a diminuat și nu au atins punctul maxim pe scenă, poate că au avut o seară mai grea sau poate pur și simplu am intrat în acea sală cu o anumită proiecție despre spectacol, fiind vorba despre Radu Afrim, proiecție care nu s-a suprapus cu ceea ce a existat real.
Regia și scenografia sunt demențiale, cu adevărat “spectacol de top”, dacă e să analizăm după secțiunea la care a fost înscris în festival, însă jocul actorilor, asumarea personajelor nu a fost permanent susținută la nivel maxim, energia lor nu a explodat către public până în ultimul rând. Este un spectacol de văzut și revăzut, cu un impact vizual extraordinar, care merită exploatat fotografic.
sâmbătă, 25 octombrie 2008
INCERCARI
Ce facem cu visele noastre marete? Inchidem ochii in fiecare zi ca sa nu uitam unde vrem sa ajungem sau ii tinem larg deschisi pentru a intelege calea pe care trebuie sa pasim? Si ce facem cand aceasta cale pe care o cautam se bifurca in 20 si nu mai intelegem nimic din ceea ce ni se arata, din semnele pe care le credeam deloc intamlatoare din jurul nostru? Ne risipim energia in lucruri in care credem cu tarie si care ne plac, dar care nu ne duc nicaieri.
Adevarul este ca, poate, nici eu nu inteleg de ce am scris cuvintele de mai sus...stiu, bineinteles ca stiu la ce ma refer, in fiecare fraza, in fiecare cuvintel, insa subtextul are zeci de ramificatii pentru a fi inteles de cei din exterior.
Stiu ca fiecare dintre noi poate fi genial, dar mai presus de acest lucru, fiecare trebuie sa ajunga intr-un anumit punct, este intr-un fel scopul pentru care acel om s-a nascut. De cele mai multe ori avem senzatia ca am descoperit care este acest "scop" si luptam pentru el chiar daca nu avem mijloacele necesare.
Ce te faci daca realizezi ca toate drumurile pe care le-ai ales te-au dezamagit pentru ca ti-ai dat seama ca nu-ti plac, ca nu-ti aduc nici o satisfactie interioara pentru simplu motiv ca nu acesta este scopul tau, pentru ca toate te indepartau de ceea ce-ti doresti cu adevarat? Cui te plangi? Pe cine certi? Poate ca nici nu stii ce-ti doresti cu adevarat pentru ca nu ai descoperit inca.O iei de la capat, pe un alt drum, si iar zici"Nu mai vreau, nu-mi place!". Renunti sa cauti ceea ce iti este dat sa faci? Nu poti, pentru ca in sfarsit ai inteles, scopul tau a fost mereu ascuns in mintea ta, in gandurile tale, in modul tau de a exista, nu trebuie sa cauti in exterior, alergand de la nord la sud pentru a scormoni in zadar solutii.
Indata ce ai aflat punctul terminus in care trebuie sa ajungi, partea cea mai grea tocmai incepe: drumul pe care rebuie sa-l descoperi singur.
E o vorba care-mi place si pe care o folosea des proful de la actorie cand lucram pentru vreun spectacol:" Intotdeauna stim de unde plecam; unde ajungem si ce sa intampla pe drumul asta pe care am pornit?? nici eu nu stiu".
Acum mi-e somn, sunt plictisita si nu am chef sa scriu ceea ce ar fi trebuit sa scriu.
Adevarul este ca, poate, nici eu nu inteleg de ce am scris cuvintele de mai sus...stiu, bineinteles ca stiu la ce ma refer, in fiecare fraza, in fiecare cuvintel, insa subtextul are zeci de ramificatii pentru a fi inteles de cei din exterior.
Stiu ca fiecare dintre noi poate fi genial, dar mai presus de acest lucru, fiecare trebuie sa ajunga intr-un anumit punct, este intr-un fel scopul pentru care acel om s-a nascut. De cele mai multe ori avem senzatia ca am descoperit care este acest "scop" si luptam pentru el chiar daca nu avem mijloacele necesare.
Ce te faci daca realizezi ca toate drumurile pe care le-ai ales te-au dezamagit pentru ca ti-ai dat seama ca nu-ti plac, ca nu-ti aduc nici o satisfactie interioara pentru simplu motiv ca nu acesta este scopul tau, pentru ca toate te indepartau de ceea ce-ti doresti cu adevarat? Cui te plangi? Pe cine certi? Poate ca nici nu stii ce-ti doresti cu adevarat pentru ca nu ai descoperit inca.O iei de la capat, pe un alt drum, si iar zici"Nu mai vreau, nu-mi place!". Renunti sa cauti ceea ce iti este dat sa faci? Nu poti, pentru ca in sfarsit ai inteles, scopul tau a fost mereu ascuns in mintea ta, in gandurile tale, in modul tau de a exista, nu trebuie sa cauti in exterior, alergand de la nord la sud pentru a scormoni in zadar solutii.
Indata ce ai aflat punctul terminus in care trebuie sa ajungi, partea cea mai grea tocmai incepe: drumul pe care rebuie sa-l descoperi singur.
E o vorba care-mi place si pe care o folosea des proful de la actorie cand lucram pentru vreun spectacol:" Intotdeauna stim de unde plecam; unde ajungem si ce sa intampla pe drumul asta pe care am pornit?? nici eu nu stiu".
Acum mi-e somn, sunt plictisita si nu am chef sa scriu ceea ce ar fi trebuit sa scriu.
sâmbătă, 27 septembrie 2008
CELOR CARE DORM...
De multe ori sunt tentata sa cred ca oamenii din jurul meu sunt nesimtiti din inconstienta, ca nu-si dau seama ce anume e bine si corect fata de cei din jurul lor sau nu, dar ma insel in fiecare zi. Fiecare observam la randul nostru nesimtirea care ne inconjoara si, totusi, trecem nepasatori mai departe. Eh, poate 99% dintre noi. Ne gandim doar la bunastarea noastra materiala, poate si cea spirituala( ne inghesuim la teatru, film, spectacole de orice gen, gasim acolo specimene din fiecare categorie sociala). Mda, asta inseamna ca vrem sa aratam ca suntem civilizati. Dar oare chiar suntem? Chiar ne pasa de societatea asta in care traim?de lumea noastra?!? Ei bine, NU.
Se pare ca e mai simplu sa-ti pice hartia,punga sau altceva din mana, la intampalre, in loc sa faci 3-4 pasi pana la cosul de gunoi. Oricum si gunoiul din cos ajunge tot undeva aruncat pe pamant asa ca...ce sa ne mai deranjam atat. Vorbim si spunem ca ne afecteaza incalzirea globala, insa nimeni nu ia atitudine(de fapt foarte putini sau asteptam sa faca altcineva primul pas..si pe al 2lea, al3lea, al4lea...cat mai multi pana sa ne vina noua randul).
Si pana la urma ce este de facut pentru a elimina..atenua...acest dezastru?!?Probabil ca uneori e prea tarziu..in mintea mea imi imaginez ca in curand vom fi nevoiti sa purtam masti de gaze..bine, bine, nu tocmai noi, poate nepotii nostri...daca vor exista , bineinteles.
Ma amuza ironic faptul ca acum se cheltuiesc sume enorme pentru un minunat experiemnt care doreste sa elucideze misterul Big-Bang. "LHC a fost conceput pentru a ne schimba în mod radical viziunea asupra Universului", a spus directorul general al CERN, Robert Aymar. "Orice descoperiri ar aduce, modul cum înţelege omenirea originile lumii noastre se va îmbogăţi foarte mult", a explicat acesta. Ce minunat lucru. Adevarul este ca uneori, noaptea, asta e motivul pentru care nu pot sa inchid ochii.
Imbecilitatea si inconstienta celor de la volan, nesimtirea celor care se duc la munte sau la mare si lasa in locuri neumblate mormane de gunoi nebiodegradabil, posibilitatea ca as putea face cancer la san, oase, piele sau te miri ce organe mai avem inauntrul nostru din cauza poluarii, a razelor nocive din cauza subtierii stratului de ozon, a alimentelor pline de e-uri de pe piata, ca sanatoase nu mai sunt nici rosiile din gradina bunicii din cauza ploilor acide...astea?!?...nu sunt probleme existentiale pentru mine. Sunt fleacuri.
Trebuie sa recunosc ca ma intereseaza cu desavarsire cum "unele din cele mai dificile întrebări se leagă de existenţa particulelor elementare, şi de mecanismele prin care acestea generează toate obiectele şi fenomenele din lumea înconjurătoare (masa, câmpul electromagnetic, elementele şi reacţiile chimice, etc)." isi vor gasi raspun in urma acestui experiment. V-am mai spus, uneori chiar nu pot sa dorm noaptea din aceasta cauza, in nici un caz pentru ca am probleme personale sau profesionale..in nici un caz.
Din cauza unor defectiuni, acceleratorul LHC, cel mai puternic accelerator de particule din lume, a fost inchis pentru investigatii si reparatii.
Acest accelerator se pare ca este mult mai important pentru planeta asta secatiuta si parjolita in urma straduintelor noastre, decat orice altceva. Ce saracie din lumea a treia, ce incalzire globala, ce atatia bolnavi fara sansa de vindecare?!? e mult mai salvatoare antrenarea energiilor unamne, a sumelor exorbitante si mai ales a mintilor de geniu( ca totusi nu orice natang poate pune in functiune un asa sistem), decat folosirea acestor resurse in mod direct pentru binele unor oameni pe moarte..adica al nostru, al tuturor(ca si noi suntem pe moarte odata cu planeta).Eh, astea-s povesti, domne' , vrajeli cu planeta asta. De cand tot moare si nu a murit nici pana azi.
http://www.youtube.com/watch?v=RxFPnJkHN_U&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=3TkSSf2k7LQ&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=yvIphCl1UtU&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=zQZO0K4m1iQ&NR=1
Sau, poate ca, s-au gandit ei ca asa vor salva planeta: in urma experimentului vor gasi momentul initial care a starnit acest dezastru in desfasurare, se vor intoarce in timp si vor indrepta acel moment, iar lumea va fi luminoasa si fericita...mda, frumos scenariu, pacat ca acum Schwarzenegeer a imbatranit si nu mai poate face pe salvatorul. Eh, asta sa fie problema ecuatiei...il readucem si pe el din tinerete si-l trimitem in momentul ala initial si dregem busuiocul cat ai zice... sternocleidomastoidian. (eh, hai ca nu e cine stie ce cuvant, toti il stim).
Ah, ce bine e cand exista solutii...
Si daca totusi Schwarzenegeer va muri in incercarea de a face pe eroul si se topeste toata gheata de la Polul Nord?...de unde o sa mai vina Mos Craciun?!? :( Mami mi-a spus ca de acolo vine!
Se pare ca e mai simplu sa-ti pice hartia,punga sau altceva din mana, la intampalre, in loc sa faci 3-4 pasi pana la cosul de gunoi. Oricum si gunoiul din cos ajunge tot undeva aruncat pe pamant asa ca...ce sa ne mai deranjam atat. Vorbim si spunem ca ne afecteaza incalzirea globala, insa nimeni nu ia atitudine(de fapt foarte putini sau asteptam sa faca altcineva primul pas..si pe al 2lea, al3lea, al4lea...cat mai multi pana sa ne vina noua randul).
Si pana la urma ce este de facut pentru a elimina..atenua...acest dezastru?!?Probabil ca uneori e prea tarziu..in mintea mea imi imaginez ca in curand vom fi nevoiti sa purtam masti de gaze..bine, bine, nu tocmai noi, poate nepotii nostri...daca vor exista , bineinteles.
Ma amuza ironic faptul ca acum se cheltuiesc sume enorme pentru un minunat experiemnt care doreste sa elucideze misterul Big-Bang. "LHC a fost conceput pentru a ne schimba în mod radical viziunea asupra Universului", a spus directorul general al CERN, Robert Aymar. "Orice descoperiri ar aduce, modul cum înţelege omenirea originile lumii noastre se va îmbogăţi foarte mult", a explicat acesta. Ce minunat lucru. Adevarul este ca uneori, noaptea, asta e motivul pentru care nu pot sa inchid ochii.
Imbecilitatea si inconstienta celor de la volan, nesimtirea celor care se duc la munte sau la mare si lasa in locuri neumblate mormane de gunoi nebiodegradabil, posibilitatea ca as putea face cancer la san, oase, piele sau te miri ce organe mai avem inauntrul nostru din cauza poluarii, a razelor nocive din cauza subtierii stratului de ozon, a alimentelor pline de e-uri de pe piata, ca sanatoase nu mai sunt nici rosiile din gradina bunicii din cauza ploilor acide...astea?!?...nu sunt probleme existentiale pentru mine. Sunt fleacuri.
Trebuie sa recunosc ca ma intereseaza cu desavarsire cum "unele din cele mai dificile întrebări se leagă de existenţa particulelor elementare, şi de mecanismele prin care acestea generează toate obiectele şi fenomenele din lumea înconjurătoare (masa, câmpul electromagnetic, elementele şi reacţiile chimice, etc)." isi vor gasi raspun in urma acestui experiment. V-am mai spus, uneori chiar nu pot sa dorm noaptea din aceasta cauza, in nici un caz pentru ca am probleme personale sau profesionale..in nici un caz.
Din cauza unor defectiuni, acceleratorul LHC, cel mai puternic accelerator de particule din lume, a fost inchis pentru investigatii si reparatii.
Acest accelerator se pare ca este mult mai important pentru planeta asta secatiuta si parjolita in urma straduintelor noastre, decat orice altceva. Ce saracie din lumea a treia, ce incalzire globala, ce atatia bolnavi fara sansa de vindecare?!? e mult mai salvatoare antrenarea energiilor unamne, a sumelor exorbitante si mai ales a mintilor de geniu( ca totusi nu orice natang poate pune in functiune un asa sistem), decat folosirea acestor resurse in mod direct pentru binele unor oameni pe moarte..adica al nostru, al tuturor(ca si noi suntem pe moarte odata cu planeta).Eh, astea-s povesti, domne' , vrajeli cu planeta asta. De cand tot moare si nu a murit nici pana azi.
http://www.youtube.com/watch?v=RxFPnJkHN_U&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=3TkSSf2k7LQ&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=yvIphCl1UtU&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=zQZO0K4m1iQ&NR=1
Sau, poate ca, s-au gandit ei ca asa vor salva planeta: in urma experimentului vor gasi momentul initial care a starnit acest dezastru in desfasurare, se vor intoarce in timp si vor indrepta acel moment, iar lumea va fi luminoasa si fericita...mda, frumos scenariu, pacat ca acum Schwarzenegeer a imbatranit si nu mai poate face pe salvatorul. Eh, asta sa fie problema ecuatiei...il readucem si pe el din tinerete si-l trimitem in momentul ala initial si dregem busuiocul cat ai zice... sternocleidomastoidian. (eh, hai ca nu e cine stie ce cuvant, toti il stim).
Ah, ce bine e cand exista solutii...
Si daca totusi Schwarzenegeer va muri in incercarea de a face pe eroul si se topeste toata gheata de la Polul Nord?...de unde o sa mai vina Mos Craciun?!? :( Mami mi-a spus ca de acolo vine!
marți, 23 septembrie 2008
A.A.A.D.T
2008 inseamna pentru Alvin Ailey Americam Dance Theatre (AAADT) implinirea a 50 de ani de cand aduce pe scenele lumii expresia culturala afro-americana si traditia dansului modern american. Asadar, este vorba despre un grup de dansatori de culaore.
Cum a pornit totul?
Alvin Ailey a patruns oficial in lumea dansului datorita prietenei sale, Carmen de Lavallade, pe care a insotit-o la cursurile lui Lester Horton, un pionier al dansului modern. In 1958 Alvin Ailey a coordonat un grup de dansatori de culoare intr-un specatacol la New York, iar in prezent compania AAADT este ambasador cultural al Americii in lume.
In creatia dansurilor sale, Alvin s-a inspirat din amintirile sale din Texas- locul in care s-a nascut, blues, cantece religioase si muzica gospel. Toate aceste inspiratii au contribuit puternic la opera sa cea mai apreciata de critici si, totodata, cea mai populara- Revelations.
Cum a fost sa vezi pe scena aceasta legenda a spectacolului de dans?!?
Minunat. Intreg spectacolul a fost un ansamblu de coregrafii, 4 la numar.
NIGHT CREATURE
coregrafia: ALVIN AILEY
muzica: DUKE ELLINGTON
SOLO
coregrafia: HANS VON MANEN
muzica: JOHAN SEBASTIAN BACH
LOVE STORIES
coregrafia: JUDITH JAMISON, ROBERT BATTLE SI RENNIE HARRIS
muzica: STEVIE WONDE
REVELATIONS
coregrafia: ALVIN AILEY
muzica: TRADITIONAL
Fiecare spectacol de dans in parte a fost interesant si placut, dansatorii au umplut cu energia lor scena si i-au dat viata. Este adevarat ca inceputul pentru "Night Creature" a pornit jos. In limbaj artistic asta inseamna ca a fost lipsit de entuziasm, de energie, a foat practic o executare buna a unor pasi bine inchegati, insa lipsiti de forta interioara, de flacara, de energie, o lipsa de concentrare. Prima senzatia a fost ca sunt dansatori oarecare, pentru ca isi trimiteau priviri ca si cand isi dadeau seama ca doar executau. Erau zambete ascunse ale omului de rand, ale civilului de pe strada, si nu ale unui artist. Sa fi fost cu adevarat lipsa de profesionalism sau pur si simplu un inceput cu stangul? I se poate intampla oricui pe scena, important este sa reusesti sa depasesti acest moment.Ceea ce au si facut. Pentru ca ulterior au avut o sincronizare si o atiudine artistica atat de sincera incat te faceau sa vezi de ce ei sunt ambasadori ai culturii.
Mircea Diaconu spunea la un moment dat in cartea sa, " Scaunul de panza al actorului", urmatorul lucru: "..totul este cum intri si cum iesi din scena, la mijloc fiind mai putin important ce se intampla. Aveau dreptate, eu n-am prea stat bine cu intrarile si iesirile si am simtit din plin acest defect." Mi-am dat seama acum de ce este un pic adevarat acest aspect al intrarilor si iesirilor. Nu cred sa fie adevarata afirmatia in cazul sau, insa intr-adevar dupa un specatacol, cel mai bine iti ramane intiparit in minte inceputul si sfarsitul. In cazul spectacolului de dans, prima coregrafie si cea de pe urma. Am pastrat in mine si tot ceea ce s-a intamplat pe parcurs, aproape toate momentele, fragmente intregi de coregrafie, insa impactul inceputului si cireasa de pe tort raman infipte cu ace de gamalie deasupra imaginii de ansamblu a spectacolului.
Nu degeaba coregrafia "REVELATIONS" este cea mai populara si cea mai apreciata. Pur si simplu totul a functionat perfect, ca un intreg creat de o entitate divina. Sincronul, energia, atitudinea fiecarui dansator, emotia si mesajul transmis partenerului de dans si spectatorului au fost la cel mai inalt nivel. Pur si simplu sala era incantata de ceea ce vedea, de ceea ce primea din fata. A fost o explozie debordanta de energii si stari care a extaziat, din punct de vedere artistic, publicul, dar si dansatorii, pentru ca la sfarsit, la aplauze, atitudinea noastra, a celor din sala, a determinat in dansatori dorinta de a ne mai incanta inca o data cu un mic fragment. Si a fost minunat. Sala dansa si aplauda pe ritmul muzicii.
"Revelations" a fost pus in scena pentru prima oara in anul 1960 si inca nu si-a pierdut stralucirea.
Cum a pornit totul?
Alvin Ailey a patruns oficial in lumea dansului datorita prietenei sale, Carmen de Lavallade, pe care a insotit-o la cursurile lui Lester Horton, un pionier al dansului modern. In 1958 Alvin Ailey a coordonat un grup de dansatori de culoare intr-un specatacol la New York, iar in prezent compania AAADT este ambasador cultural al Americii in lume.
In creatia dansurilor sale, Alvin s-a inspirat din amintirile sale din Texas- locul in care s-a nascut, blues, cantece religioase si muzica gospel. Toate aceste inspiratii au contribuit puternic la opera sa cea mai apreciata de critici si, totodata, cea mai populara- Revelations.
Cum a fost sa vezi pe scena aceasta legenda a spectacolului de dans?!?
Minunat. Intreg spectacolul a fost un ansamblu de coregrafii, 4 la numar.
NIGHT CREATURE
coregrafia: ALVIN AILEY
muzica: DUKE ELLINGTON
SOLO
coregrafia: HANS VON MANEN
muzica: JOHAN SEBASTIAN BACH
LOVE STORIES
coregrafia: JUDITH JAMISON, ROBERT BATTLE SI RENNIE HARRIS
muzica: STEVIE WONDE
REVELATIONS
coregrafia: ALVIN AILEY
muzica: TRADITIONAL
Fiecare spectacol de dans in parte a fost interesant si placut, dansatorii au umplut cu energia lor scena si i-au dat viata. Este adevarat ca inceputul pentru "Night Creature" a pornit jos. In limbaj artistic asta inseamna ca a fost lipsit de entuziasm, de energie, a foat practic o executare buna a unor pasi bine inchegati, insa lipsiti de forta interioara, de flacara, de energie, o lipsa de concentrare. Prima senzatia a fost ca sunt dansatori oarecare, pentru ca isi trimiteau priviri ca si cand isi dadeau seama ca doar executau. Erau zambete ascunse ale omului de rand, ale civilului de pe strada, si nu ale unui artist. Sa fi fost cu adevarat lipsa de profesionalism sau pur si simplu un inceput cu stangul? I se poate intampla oricui pe scena, important este sa reusesti sa depasesti acest moment.Ceea ce au si facut. Pentru ca ulterior au avut o sincronizare si o atiudine artistica atat de sincera incat te faceau sa vezi de ce ei sunt ambasadori ai culturii.
Mircea Diaconu spunea la un moment dat in cartea sa, " Scaunul de panza al actorului", urmatorul lucru: "..totul este cum intri si cum iesi din scena, la mijloc fiind mai putin important ce se intampla. Aveau dreptate, eu n-am prea stat bine cu intrarile si iesirile si am simtit din plin acest defect." Mi-am dat seama acum de ce este un pic adevarat acest aspect al intrarilor si iesirilor. Nu cred sa fie adevarata afirmatia in cazul sau, insa intr-adevar dupa un specatacol, cel mai bine iti ramane intiparit in minte inceputul si sfarsitul. In cazul spectacolului de dans, prima coregrafie si cea de pe urma. Am pastrat in mine si tot ceea ce s-a intamplat pe parcurs, aproape toate momentele, fragmente intregi de coregrafie, insa impactul inceputului si cireasa de pe tort raman infipte cu ace de gamalie deasupra imaginii de ansamblu a spectacolului.
Nu degeaba coregrafia "REVELATIONS" este cea mai populara si cea mai apreciata. Pur si simplu totul a functionat perfect, ca un intreg creat de o entitate divina. Sincronul, energia, atitudinea fiecarui dansator, emotia si mesajul transmis partenerului de dans si spectatorului au fost la cel mai inalt nivel. Pur si simplu sala era incantata de ceea ce vedea, de ceea ce primea din fata. A fost o explozie debordanta de energii si stari care a extaziat, din punct de vedere artistic, publicul, dar si dansatorii, pentru ca la sfarsit, la aplauze, atitudinea noastra, a celor din sala, a determinat in dansatori dorinta de a ne mai incanta inca o data cu un mic fragment. Si a fost minunat. Sala dansa si aplauda pe ritmul muzicii.
"Revelations" a fost pus in scena pentru prima oara in anul 1960 si inca nu si-a pierdut stralucirea.
duminică, 21 septembrie 2008
Inceputul e mai greu, restul vine de la sine...
Sufetul este mai usor atunci cand te plimbi linistit si nestingherit.
Foarte multa agitatie in aceste doua zile prin Bucuresti - 20/21 septembrie. Un adevarat furnicar de oameni a pus stapanire pe oras si au impanzit stradutele din Centrul Vechi.
Am ramas placut surpinsa cand am vazut multimea haotica de sambata seara. Orasul era mai viu ca oricand, vesel, plin de culoare si lumina, o galagie linistitoare care iti gadila senzatiile.
Se pare ca romanul nostru e tot mai ahtiat dupa cultura sau sa fie febra gratuitatii din seara alba a muzeelor? Multi rautaciosi arunca cu cea de-a doua varianta. Sincer, nu cred sa fie asa. De ce? Pentru ca in ultima vreme Bucurestiul a fost intesat de concerte, spectacole si manifestatii artistice la care salile au fost pline, desi nimeni nu s-ar fi asteptat. Iar la teatru, la spectacolele bune, nu gasesti niciodata bilet. Si nici la cele mai putin bune. Lumea a inceput sa cumpere cultura din ce in ce mai mult. Si asta nu poate decat sa bucure.
De obicei nu suport sa stau intr-o mare de oameni, ma sufoc, dar aseara marea de oameni era total diferita de cea de toate zilele. Oare "de ce?" ma tot intrebam eu...simplu, pentru ca aici oamenii mergeau relaxati, zambind, unii chiar dansand sau cantand. Era sarbatoare. Nimeni nu se inghesuia, nimeni nu se grabea, nimeni nu-si vorbea urat(surprinzator si acest fapt pe strazile din Bucuresti), pur si simpu aveai senzatia ca esti in alt oras, in alta tara!!
Sonorizarea micilor scene amplasate din loc in loc nu a fost deloc reusita, chiar deloc. A fost destul de prost gandita amplasarea scenelor atat de aproape una de cealalta si de aceea, probabil, sunetul a fost pus doar pentru a se auzi in jurul scenei respective. Din pacate, efectul a fost total altul, nu se auzea nimic chiar daca erai la 100 de metri distanta e scena(in cazul scenelor in care sunetul a fost transmis prin boxe). Muzica lautareasca cu sau fara taraf s-a auzit minunat.
Surprinzator de curate strazile!!! Nimeni nu arunca hartii, sticle sau ambalaje pe jos. Am inceput sa respectam si noi acest aspect, sa-l mentinem. Sa fim oare pe drumul cel bun!! Adevarul este ca oamenii prezenti acolo nu erau tocami navetistii bucuresteni cu pretentii din 133, 123 si 104( si alte mijloace de gen) care sunt certati cu apa si sapunul la ora 7 dimineata si care nu dau 2 lei pe igiena lor si, evident, nici pe cea a orasului in care locuiesc. Dar, totusi, suntem pe drumul cel bun.
La ora 8 dimineata strazile din centru aratau perfect curate. Deci se poate fara peturi si hartii dupa concerte. Nu stiu ce a ramas in Constitutiei, insa, cu siguranta, mult mai ok decat alta data.
Aaa! cum sa uit de focurile de artificii. Mai exact de spectacolele pirotehnice. Unul in parcul Izvor, conceput de LunatiX Aquatique: fenomenal. Prima oara cand vad un spectacol de lasere, foc si apa minunat sincronizate pe muzica. Ne uitam toti asemeni unor copii mici, fascinati, cu mainile si nasucurile inghetate pana-n suflet, dar nedezlipiti de pe gard. Al doilea spectacol de gen- in fata Casei Poporului, unde erau si proiectii UrbanArt la anumite intervale de timp. De asemeni sincronizat pe muzica.
Ce mai , adevarate specatcole de lumini.
Am ratat concertul Bryan Adams, care, am intels acum din mai multe surse ca a avut o sonorizare proasta care a dezamagit pana si artistul dornic de a-si arata calitatile publicului deloc entuziasmat.
Perfect! Plimbarea ratacitoare printre stradute a fost de 1000 de ori mai interesanta. Dar mai ales cea de pe aleea mestesugarilor, improvizata intre Piata Unirii Si Piata Constitutiei. Nu ne venea sa ne mai dezlipim de langa obiectele acelea atat de frumoase si deosebite. Placut a fost sa vezi oamenii care au lucrat produsele respective imbracati in haine traditionale zonei din care provin. Oameni simpli care fac lucruri minunate cu mainile lor aspre si batatorite.
Duminica dimineata, aflandu-ma din alte cauze si motive in centrul vechi, am vazut parada trasurilor pline cu studenti de la actorie, parca iesiti din operele lui Caragiale, care aruncau flori privitorilor. Acordurile tarafului Vasile Nasturica te lasau cu greu sa te indepartezi. Strazile erau ceva mai goale in jurul orei 11:30 a.m., insa oamenii la fel de entuziasmati si plimbareti.
marți, 16 septembrie 2008
ceainarie cu parfum de poveste
Este un loc foarte placut mie. E cald, e primitor, e acasa...aceasta este senzatia pe care o ai stand acolo, sorbind din ceaiuri preparate dupa retete din vremuri de demult. Te pierzi in vorbe, in priviri, pentru ca acolo e un loc unde ti-e parca teama sa vorbesti ca sa nu deranjezi linistea calma ce domneste in mirosul dulce de arome si biscuiti, peste masute, peste perne, peste cartile roase de timp, uitate parca pe rafturile simple de langa tine.
Locul se numeste "La Vasiliada", undeva aproape de Universitate, deasupra unei librarii. Daca mergeti spre Unirii pe partea opusa spitalului Coltea si va uitati bine la panoul care semnalizeaza intrarea in ceainarie (pe un panou visiniu parca, scris cu alb "La Vasiliada) urcati scara in forma de spirala si ati ajuns...nu o sa deranjati pe nimeni, cei din librarie sunt obisnuiti si nici nu te baga in seama, iar sus e liniste si pare ca locul te-a asteptat numai pe tine( doar seara, mai ales in weekend, e greu sa gasesti 2 perne libere). Geamurile dau intr-o curte cu verdeata sau spre orasul aglomerat si grabit, seara intesat de lumini...
E locul perfect dupa o zi de umblat prin ploaia rece...
Ceva asemanator, de fapt la fel, dar mai mare ca spatiu, se gaseste si in ceainaria "La Cotroceni"...din Cotroceni, foarte aproape de Gradina Botanica.
luni, 15 septembrie 2008
Un om normal, dar nu obisnuit...
Stefan Iordache: ultimul interviu
Rar te sună Ştefan Iordache. Şi trebuie să fie ceva important. Asta se întîmplă acum! De la celălalt capăt al firului, maestrul mă întreabă despre o anume serată mondenă pe care nu vrea să o frecventeze. Îl invit pe loc la interviu şi mă şochează. "Hai să o facem, va fi ultimul meu interviu”. În timp ce conduc maşina spre localitatea de lîngă Bucureşti unde stă, mă întreb ce l-a mîniat atît de tare.
Intru în satul păzit de pădure, în care stă maestrul. E alt aer decît în Capitală, deşi nu sîntem departe. Înţeleg de ce a fugit aici. Ne aşteaptă în poartă şi ne invită într-un superb univers arhaic, în care s-a retras. Aici pregăteşte rolurile, citeşte, îngrijeşte via, cultivă meri, face vin, taie iarba. Revine la matcă.
E ultimul interviu?
Da. Şi nu numai atît, este ultima mea apariţie în public, în afara scenei, acolo unde bate inima mea.
De ce?
Nu mai vreau să trăncănesc. La ce foloseşte? Sînt mîhnit. Nici vehement şi nici supărat. Mîhnit. Vorbim cu toţii în vînt, pentru că nimic nu se schimbă. Aleg să nu mă mai implic în societate. O fac pentru prima şi ultima oară. Ceea ce trăim este o telenovelă. Dar nici sensul peiorativ al ideii de telenovelă nu mai este suficient pentru ce trăim. E o manea. De prost gust. Decît să vorbesc fără rost, nu-i mai bine să mă uit la salcia asta?
Dar sînteţi un reper pentru România!
Crezi? Lumea mă ştie mai degrabă pentru că am cîntat cu Sanda Ladoşi şi mai puţin pentru Hamlet, Richard sau ce am mai făcut eu. Nu mă indignează asta, ba chiar privesc situaţia cu umor. Nu-mi doresc popularitate. Au alţii destulă.
Dar poate că nu o merită.
Eu ştiu? Nu vezi cine vorbeşte azi? Cine are pieptul mai bombat! Uite, îţi pun şi eu o întrebare. Niciodată nu am ştiut ce înseamnă vedetă. Explică-mi tu!
După părerea mea, vedetă este personajul care are cu ce să se legitimeze profesional, care are popularitate şi care caută să stimuleze mereu această imagine.Prezentatoarea de la meteo e? Dar fata cu sînii goi, pozată în porumb, e?
Eu cred că nu, maestre. Vă înţeleg. Tabloidele greşesc cînd umflă personaje gen Alina Plugaru.
Cine e fata asta? După nume, o fi bună să-mi are niţel pămîntul?
Mă îndoiesc.
Vezi cum e cu vedeta? Poţi să o pui pe fata asta lîngă Radu Beligan şi Marin Moraru? De altfel, acesta este motivul pentru care ei nu se consideră vedete şi acelaşi lucru cred şi eu. Eu nu mai vreau în această lume.
Alegeţi să vă refugiaţi aici, pe aceşti 3.000 de metri pătraţi care mi se par un paradis, cu pivniţă, vie, răsaduri, pitici de grădină, cu veranda asta minunată.
Da. Acest loc este ca o mînă. Face parte organic din mine. Auzi liniştea asta compactă? Aici poţi trăi liniştit. Am cumpărat o mie de metri aici în 1982, cu banii luaţi de la filmul "Glissando”. Erau 90 de pruni aici. Pe primii 40 i-am tăiat chiar eu, cu fierăstrăul pe care îl vezi acolo, în cui, lîngă pivniţă. Apoi încă două mii, după revoluţie. Crezi că aş fi avut bani pentru aşa ceva?
Putem intra în pivniţă?
Nu. E greu, trebuie să ridici un chepeng din casă.
Înseamnă că intraţi rar acolo.
Nu, dimpotrivă (îi lucesc ochii). Anul trecut, ciorchinii de strugure erau cît mîna! Am făcut, din 400 de butuci pe care-i am, 900 de litri de vin. Alb, demisec. A ieşit cam tare de data asta. V-aş da, dar nu e indicat pe canicula asta.
L-aţi lucrat singur?
Nu. Nu uita că eu sînt crescut în vie. Bunicul meu avea două hectare de vie. Avea două sute de oi, pe care le-am păzit, aşa cum, de mic, am cules via. E normală armonia mea cu acest loc. În fine, vinul trebuie vorbit cu prietenii,
Trebuie cîntat cu ei. L-am chemat pe vecinul meu Dan Piţa, pe celălalt vecin, Papaiani, pe Mitică Popescu şi l-am cules împreună. Şi l-am pus pe Nicu Gigantu să-l cînte.
E o tradiţie cîntatul vinului?Nu, dar cred că, decît să faci şi să bei vinul de unul singur, mai bine îl arunci la canal.
V-a plăcut şueta.
Mi-a plăcut cîrciuma, mai corect spus. Într-o anumită perioadă, mergeam în cîrciumi ca să observ oamenii, ca pregătire pentru un anumit rol. Plăcerea a fost să stau la şuete, pentru a comunica. Şi ca ieşire din starea rolului.
Da. Îţi fac o mărturisire. Dacă aş lua viaţa de la început, nu ştiu dacă aş face la fel. Am avut şansa, dar şi neşansa unor roluri mari. Şansa este că am devenit apreciat, neşansa e că toate aceste roluri mi-au măcinat cumplit nervii. Dacă aş fi avut acum mintea de la 30 de ani, nu aş mai repeta acest drum, toate aceste roluri mari. Uită-te la colegii mei de generaţie, care-s ingineri sau doctori. Arată de parcă-s copiii mei.
Nu vă cred. Sînteţi un om născut pentru teatru.
Eu joc teatru, pentru că nu ştiu să fac altceva! Dacă ştiam să montez prize, asta eram, electrician. Eu nu am dorit să devin mare actor, dar soarta, Dumnezeu m-a împins aici. Cînd am dat admitere la Medicină, am făcut vizita medicală la facultatea de teatru. Iar cînd am ieşit de acolo, mi-am notat într-un jurnal că niciodată nu aş vrea să trăiesc printre asemenea oameni. Dacă teatrul e inima mea, atunci află că inima mea a fost cucerită treptat, în timp. Hmmm, am senzaţia că Dumnezeu m-a luat pe păr şi m-a tras în sus. Ştii, în adolescenţă eram foarte jos.
Nu vă mai place noua generaţie din teatru? Acum şapte ani, într-un interviu, Marin Moraru mi-a zis că nu vede pe nimeni ca un demn urmaş al generaţiei sale.
Nu era departe de adevăr. Copiii de azi nu mai au respect pentru meserie. Nu ştiu cum să plece mai repede de acolo. E adevărat, au şi multe tentaţii. Joaacă la TV, în reclame. Unii fac facultatea de teatru ca să ajungă prezentatori, manechini, secretare. Sigur, în societatea modernă, trebuie să ştii teatru ca să vinzi un produs. Pe vremuri, avocatura era în această postură.
Oamenii privesc altfel teatrul?
Da. Am terminat facultatea acum 45 de ani, plus patru ani de şcoală rezultă că sînt pe scenă de 49 de ani. Eu îmi fac meseria aşa cum am pornit-o. Vin la teatru cu trei ore înainte de spectacol, repet textul, intru în stare. Numai Mitică Popescu face ca mine. Este şi el un maniac al teatrului. Şi, de 30 de ani, nu mi s-a întîmplat să joc cu sala goală. Dar publicul s-a schimbat, s-a pervertit. Vrea să rîdă la teatru, lucru care a intrat subliminal în urma influenţei unor trupe ca "Vacanţa Mare”, "La bloc”. Actorii tineri greşesc şi ei. Cred că şi dacă ar juca Hamlet ar vrea să facă lumea să rîdă. Dacă tinerii se simt frustraţi de ce a zis Marin, să arate, nu să-l critice!
Dar în societate, în vîrful ei, nu vedeţi pe nimeni care să vă placă?
Pe nimeni. Văd doar oameni deştepţi, dar necinstiţi. La noi, gura bate scaunul, ca să nu zic altfel.
Dacă n-aţi fi fost actor, ce aţi fi fost?
Nu chiar ospătar, dar sigur patron de restaurant.
Şi de ce n-aţi încercat?
Am încercat. Cine naiba o fi inventat cîrciuma? Unul deştept din preistorie, care a văzut că doi nu au unde să bea un pahar, aşa că i-a chemat la el şi a cerut să fie plătit pentru asta. Prin 1990, am încercat să fiu patron. Am luat o firmă, împreună cu alţi prieteni ingineri, dar n-am ştiut să ne descurcăm. Aveam 5.000 de vaci şi multe altele, dar au murit multe animale, pînă cînd am vîndut-o lui Urzică, cel cu Coleus-ul, dacă-l mai ştii. Am luat, tot cu prietenii ăştia, pe la Obor, pe strada care se numea Kent – că acolo se găseau ţigări pe vremuri – o cîrciumă, zisă "La Papa”, după numele fostului patron. Dar n-a mers.
Aveţi nostalgii?
Nu am decît nostalgia tinereţii. E lucru de mare preţ tinereţea şi tîrziu am înţeles asta. Dar fiecare vîrstă are rostul ei.
Dacă aţi fi fost mai tînăr în 1989, cine ştie cum ar fi fost viaţa.
Da. Pentru mine, schimbarea a venit tîrziu. E bine că a venit, dar gîndeşte-te, am trăit în două sisteme şi nici nu ştii ce greu e să scapi de anumite spaime. Libertatea pe care am primit-o a fost prost înţeleasă.
Cînd staţi aici, pe verandă, şi vă gîndiţi la trecut, nu regretaţi că nu aveţi urmaşi?
M-ai lovit în punctul slab. Regret foarte mult. Dar m-a luat vîltoarea vieţii. Mă gîndeam mereu să treacă şi anul în care eram, să-mi fac meseria bine. Şi a trecut vremea. E cea mai mare tîmpenie din viaţa mea.
Aţi avut însă prieteni.
Nu cred că există prieteni, ci doar momente de prietenie.
Nu-mi spuneţi nimic de cele trei pisici ale dumneavoastră?Te rog, sînt chiar nişte vedete. S-a pripăşit pe lîngă mine şi le-am crescut cu drag. Oamenii îmi aruncau pisici peste gard, pentru că ştiu că-mi plac.(Dincolo de verandă, în casă, doamna Mihaela, soţia maestrului, citeşte "Confidenţial”, iar lîngă ea toarce un motan negru, Cascarache, preferatul lui Ştefan Iordache. Aflăm că cel gri, care a dormit tolănit pe scară tot timpul, pe nume Makelele, atacă supremaţia în sufletul stăpînului. Al treilea pare a fi plecat.)
Aţi renunţat la casa din Bucureşti?
Nu, dar nu-mi mai place oraşul. E groaznic, de 15 ani mă extrag din el cît pot de mult. Ceea ce devine greu. Înainte făceam 45 de minute pînă aici, acum fac două ore. Asta e ţara în care cad păsărele pe şosele, dărîmate de basculante, nu de cataclism. Sîntem de rîsul Bangladesh-ului.
Soţia dumneavoastră m-a rugat să nu apară în acest interviu. Dar vreau, totuşi, să-mi vorbiţi despre ea.
Ce să-şi spun? Că ea a insistat atunci, în 1982, să iau acest teren? Înţelegi? Pentru un bărbat este important să aibă lîngă el o femeie care să-l înţeleagă. Ca să fie clar: dacă acest pămînt e ca mîna mea stîngă, Mihaela e ca mîna mea dreaptă. Şi ea face parte din mine.
Care e sensul vieţii?
Vrei să-ţi spun cuvinte mari. Cred că sensul vieţii îl ştie doar Dumnezeu. Noi nu putem decît să încercăm să influenţăm niţel ce ne-a dat el. Asta e important, să slujim viaţa.
Sînteţi mulţumit de viaţă?
Sînt unul dintre oamenii care dau extemporal seară de seară, la spectacol.
După cum se vede, aţi luat notă mare, adică aţi învăţat bine lecţia.
Se pare că da.
CRISTIAN BRANCU (" CONFIDENTIAL" , 22/07/2008 )
UN OM PENTRU CARE CUVINTELE NOASTRE SUNT ACUM DE PRISOS...
Rar te sună Ştefan Iordache. Şi trebuie să fie ceva important. Asta se întîmplă acum! De la celălalt capăt al firului, maestrul mă întreabă despre o anume serată mondenă pe care nu vrea să o frecventeze. Îl invit pe loc la interviu şi mă şochează. "Hai să o facem, va fi ultimul meu interviu”. În timp ce conduc maşina spre localitatea de lîngă Bucureşti unde stă, mă întreb ce l-a mîniat atît de tare.
Intru în satul păzit de pădure, în care stă maestrul. E alt aer decît în Capitală, deşi nu sîntem departe. Înţeleg de ce a fugit aici. Ne aşteaptă în poartă şi ne invită într-un superb univers arhaic, în care s-a retras. Aici pregăteşte rolurile, citeşte, îngrijeşte via, cultivă meri, face vin, taie iarba. Revine la matcă.
E ultimul interviu?
Da. Şi nu numai atît, este ultima mea apariţie în public, în afara scenei, acolo unde bate inima mea.
De ce?
Nu mai vreau să trăncănesc. La ce foloseşte? Sînt mîhnit. Nici vehement şi nici supărat. Mîhnit. Vorbim cu toţii în vînt, pentru că nimic nu se schimbă. Aleg să nu mă mai implic în societate. O fac pentru prima şi ultima oară. Ceea ce trăim este o telenovelă. Dar nici sensul peiorativ al ideii de telenovelă nu mai este suficient pentru ce trăim. E o manea. De prost gust. Decît să vorbesc fără rost, nu-i mai bine să mă uit la salcia asta?
Dar sînteţi un reper pentru România!
Crezi? Lumea mă ştie mai degrabă pentru că am cîntat cu Sanda Ladoşi şi mai puţin pentru Hamlet, Richard sau ce am mai făcut eu. Nu mă indignează asta, ba chiar privesc situaţia cu umor. Nu-mi doresc popularitate. Au alţii destulă.
Dar poate că nu o merită.
Eu ştiu? Nu vezi cine vorbeşte azi? Cine are pieptul mai bombat! Uite, îţi pun şi eu o întrebare. Niciodată nu am ştiut ce înseamnă vedetă. Explică-mi tu!
După părerea mea, vedetă este personajul care are cu ce să se legitimeze profesional, care are popularitate şi care caută să stimuleze mereu această imagine.Prezentatoarea de la meteo e? Dar fata cu sînii goi, pozată în porumb, e?
Eu cred că nu, maestre. Vă înţeleg. Tabloidele greşesc cînd umflă personaje gen Alina Plugaru.
Cine e fata asta? După nume, o fi bună să-mi are niţel pămîntul?
Mă îndoiesc.
Vezi cum e cu vedeta? Poţi să o pui pe fata asta lîngă Radu Beligan şi Marin Moraru? De altfel, acesta este motivul pentru care ei nu se consideră vedete şi acelaşi lucru cred şi eu. Eu nu mai vreau în această lume.
Alegeţi să vă refugiaţi aici, pe aceşti 3.000 de metri pătraţi care mi se par un paradis, cu pivniţă, vie, răsaduri, pitici de grădină, cu veranda asta minunată.
Da. Acest loc este ca o mînă. Face parte organic din mine. Auzi liniştea asta compactă? Aici poţi trăi liniştit. Am cumpărat o mie de metri aici în 1982, cu banii luaţi de la filmul "Glissando”. Erau 90 de pruni aici. Pe primii 40 i-am tăiat chiar eu, cu fierăstrăul pe care îl vezi acolo, în cui, lîngă pivniţă. Apoi încă două mii, după revoluţie. Crezi că aş fi avut bani pentru aşa ceva?
Putem intra în pivniţă?
Nu. E greu, trebuie să ridici un chepeng din casă.
Înseamnă că intraţi rar acolo.
Nu, dimpotrivă (îi lucesc ochii). Anul trecut, ciorchinii de strugure erau cît mîna! Am făcut, din 400 de butuci pe care-i am, 900 de litri de vin. Alb, demisec. A ieşit cam tare de data asta. V-aş da, dar nu e indicat pe canicula asta.
L-aţi lucrat singur?
Nu. Nu uita că eu sînt crescut în vie. Bunicul meu avea două hectare de vie. Avea două sute de oi, pe care le-am păzit, aşa cum, de mic, am cules via. E normală armonia mea cu acest loc. În fine, vinul trebuie vorbit cu prietenii,
Trebuie cîntat cu ei. L-am chemat pe vecinul meu Dan Piţa, pe celălalt vecin, Papaiani, pe Mitică Popescu şi l-am cules împreună. Şi l-am pus pe Nicu Gigantu să-l cînte.
E o tradiţie cîntatul vinului?Nu, dar cred că, decît să faci şi să bei vinul de unul singur, mai bine îl arunci la canal.
V-a plăcut şueta.
Mi-a plăcut cîrciuma, mai corect spus. Într-o anumită perioadă, mergeam în cîrciumi ca să observ oamenii, ca pregătire pentru un anumit rol. Plăcerea a fost să stau la şuete, pentru a comunica. Şi ca ieşire din starea rolului.
Da. Îţi fac o mărturisire. Dacă aş lua viaţa de la început, nu ştiu dacă aş face la fel. Am avut şansa, dar şi neşansa unor roluri mari. Şansa este că am devenit apreciat, neşansa e că toate aceste roluri mi-au măcinat cumplit nervii. Dacă aş fi avut acum mintea de la 30 de ani, nu aş mai repeta acest drum, toate aceste roluri mari. Uită-te la colegii mei de generaţie, care-s ingineri sau doctori. Arată de parcă-s copiii mei.
Nu vă cred. Sînteţi un om născut pentru teatru.
Eu joc teatru, pentru că nu ştiu să fac altceva! Dacă ştiam să montez prize, asta eram, electrician. Eu nu am dorit să devin mare actor, dar soarta, Dumnezeu m-a împins aici. Cînd am dat admitere la Medicină, am făcut vizita medicală la facultatea de teatru. Iar cînd am ieşit de acolo, mi-am notat într-un jurnal că niciodată nu aş vrea să trăiesc printre asemenea oameni. Dacă teatrul e inima mea, atunci află că inima mea a fost cucerită treptat, în timp. Hmmm, am senzaţia că Dumnezeu m-a luat pe păr şi m-a tras în sus. Ştii, în adolescenţă eram foarte jos.
Nu vă mai place noua generaţie din teatru? Acum şapte ani, într-un interviu, Marin Moraru mi-a zis că nu vede pe nimeni ca un demn urmaş al generaţiei sale.
Nu era departe de adevăr. Copiii de azi nu mai au respect pentru meserie. Nu ştiu cum să plece mai repede de acolo. E adevărat, au şi multe tentaţii. Joaacă la TV, în reclame. Unii fac facultatea de teatru ca să ajungă prezentatori, manechini, secretare. Sigur, în societatea modernă, trebuie să ştii teatru ca să vinzi un produs. Pe vremuri, avocatura era în această postură.
Oamenii privesc altfel teatrul?
Da. Am terminat facultatea acum 45 de ani, plus patru ani de şcoală rezultă că sînt pe scenă de 49 de ani. Eu îmi fac meseria aşa cum am pornit-o. Vin la teatru cu trei ore înainte de spectacol, repet textul, intru în stare. Numai Mitică Popescu face ca mine. Este şi el un maniac al teatrului. Şi, de 30 de ani, nu mi s-a întîmplat să joc cu sala goală. Dar publicul s-a schimbat, s-a pervertit. Vrea să rîdă la teatru, lucru care a intrat subliminal în urma influenţei unor trupe ca "Vacanţa Mare”, "La bloc”. Actorii tineri greşesc şi ei. Cred că şi dacă ar juca Hamlet ar vrea să facă lumea să rîdă. Dacă tinerii se simt frustraţi de ce a zis Marin, să arate, nu să-l critice!
Dar în societate, în vîrful ei, nu vedeţi pe nimeni care să vă placă?
Pe nimeni. Văd doar oameni deştepţi, dar necinstiţi. La noi, gura bate scaunul, ca să nu zic altfel.
Dacă n-aţi fi fost actor, ce aţi fi fost?
Nu chiar ospătar, dar sigur patron de restaurant.
Şi de ce n-aţi încercat?
Am încercat. Cine naiba o fi inventat cîrciuma? Unul deştept din preistorie, care a văzut că doi nu au unde să bea un pahar, aşa că i-a chemat la el şi a cerut să fie plătit pentru asta. Prin 1990, am încercat să fiu patron. Am luat o firmă, împreună cu alţi prieteni ingineri, dar n-am ştiut să ne descurcăm. Aveam 5.000 de vaci şi multe altele, dar au murit multe animale, pînă cînd am vîndut-o lui Urzică, cel cu Coleus-ul, dacă-l mai ştii. Am luat, tot cu prietenii ăştia, pe la Obor, pe strada care se numea Kent – că acolo se găseau ţigări pe vremuri – o cîrciumă, zisă "La Papa”, după numele fostului patron. Dar n-a mers.
Aveţi nostalgii?
Nu am decît nostalgia tinereţii. E lucru de mare preţ tinereţea şi tîrziu am înţeles asta. Dar fiecare vîrstă are rostul ei.
Dacă aţi fi fost mai tînăr în 1989, cine ştie cum ar fi fost viaţa.
Da. Pentru mine, schimbarea a venit tîrziu. E bine că a venit, dar gîndeşte-te, am trăit în două sisteme şi nici nu ştii ce greu e să scapi de anumite spaime. Libertatea pe care am primit-o a fost prost înţeleasă.
Cînd staţi aici, pe verandă, şi vă gîndiţi la trecut, nu regretaţi că nu aveţi urmaşi?
M-ai lovit în punctul slab. Regret foarte mult. Dar m-a luat vîltoarea vieţii. Mă gîndeam mereu să treacă şi anul în care eram, să-mi fac meseria bine. Şi a trecut vremea. E cea mai mare tîmpenie din viaţa mea.
Aţi avut însă prieteni.
Nu cred că există prieteni, ci doar momente de prietenie.
Nu-mi spuneţi nimic de cele trei pisici ale dumneavoastră?Te rog, sînt chiar nişte vedete. S-a pripăşit pe lîngă mine şi le-am crescut cu drag. Oamenii îmi aruncau pisici peste gard, pentru că ştiu că-mi plac.(Dincolo de verandă, în casă, doamna Mihaela, soţia maestrului, citeşte "Confidenţial”, iar lîngă ea toarce un motan negru, Cascarache, preferatul lui Ştefan Iordache. Aflăm că cel gri, care a dormit tolănit pe scară tot timpul, pe nume Makelele, atacă supremaţia în sufletul stăpînului. Al treilea pare a fi plecat.)
Aţi renunţat la casa din Bucureşti?
Nu, dar nu-mi mai place oraşul. E groaznic, de 15 ani mă extrag din el cît pot de mult. Ceea ce devine greu. Înainte făceam 45 de minute pînă aici, acum fac două ore. Asta e ţara în care cad păsărele pe şosele, dărîmate de basculante, nu de cataclism. Sîntem de rîsul Bangladesh-ului.
Soţia dumneavoastră m-a rugat să nu apară în acest interviu. Dar vreau, totuşi, să-mi vorbiţi despre ea.
Ce să-şi spun? Că ea a insistat atunci, în 1982, să iau acest teren? Înţelegi? Pentru un bărbat este important să aibă lîngă el o femeie care să-l înţeleagă. Ca să fie clar: dacă acest pămînt e ca mîna mea stîngă, Mihaela e ca mîna mea dreaptă. Şi ea face parte din mine.
Care e sensul vieţii?
Vrei să-ţi spun cuvinte mari. Cred că sensul vieţii îl ştie doar Dumnezeu. Noi nu putem decît să încercăm să influenţăm niţel ce ne-a dat el. Asta e important, să slujim viaţa.
Sînteţi mulţumit de viaţă?
Sînt unul dintre oamenii care dau extemporal seară de seară, la spectacol.
După cum se vede, aţi luat notă mare, adică aţi învăţat bine lecţia.
Se pare că da.
CRISTIAN BRANCU (" CONFIDENTIAL" , 22/07/2008 )
UN OM PENTRU CARE CUVINTELE NOASTRE SUNT ACUM DE PRISOS...
duminică, 14 septembrie 2008
un gand, doua ganduri, trei ganduri....multe
Moartea este o etapa fireasca si necesara a existentei noastre, nu trebuie sa ne speriem, nu trebuie sa ne gandim prea mult ca vom muri pentru ca nu stim cand ni se va intampla...azi, maine, peste o luna, pesta 5 ani, peste 35?!? ce conteaza cat traiesti daca traiesti degeaba si nu stii sa apreciezi minunea din tine si din ceilalti?
Imi place teatrul foarte mult, dar din pacate nu ma pot lauda cu faptul ca as fi vazut foarte multe piese de teatru in ultimul an - din contra.
Sunt cateva spectacole care mi-au ramas in minte si pe care le-as vedea de o mie de ori daca as putea. Pentru ca actorii au fost minunati, pentru ca mi-au transmis intr-un mod uimitor ceea ce ei au creat in momentul acela pe scena, pentru ca atunci cand simt un act artistic care imi face sufletul sa pluteasca mi-e imposibil sa-l uit.
Azi, 14.09.2008, a murit un mare actor, batran si bolnav, ca multi alti oameni din jurul nostru -si actorii sunt oameni nu-i asa, si pentru ei timpul trece. Asa cum se intampla de fiecare data cand moare un om emblematic al culturii romanesti, brusc, toata suflarea se intrece in
omagii si cuvinte despre persoana respectiva, brusc el/ea a fost cel mai bun sfatuitor, indrumator, coleg si altele. Mi se par penibili oamenii astia, ma plictisesc si, din pacate, imi formeaza impresia ca uratesc moartea omului rspectiv. De ce este nevoie sa dai declaratii televizate sau telefonice -in direct- despre asa ceva? Ca sa transmiti condoleante familiei indurerate? E cel mai impersonal lucru pe care il poate face un om.."condoleante", nu-mi place acest cuvant, este cel mai impersonal din cate exista. Simpla prezenta ar pretui mai mult, fara adaos de cuvinte.
Personal, imi pare rau de moartea acestui om care a fost actor, pentru ca, din pacate mi-am oferit o singura ocazie sa-l vad pe scena, mi-am oferit o singura ocazie sa ma bucur de existenta lui. Nu am cunoscut maretia, valoarea acestui actor pentru ca nu am stiut cu adevarat cine este acest om. Am aflat acum, cand nu mai exista fizic, importanta si aportul pe care l-a avut in viata sa prin filmele in care a jucat, prin rolurile impresionante pe care le-a aratat publicului, de pe scena, prin muzica lui. Da, stiu, este penibil ca nu am stiut. Dar din pacate nu cunosc toti actorii pe care ii avem, pe cei valorosi, pentru ca in mass-media sunt promovati foarte rar- ceva mai acut imediat dupa ce mor, insa atat. Sunt convinsa ca multi tineri de varsta mea n-au idee cine a fost acest Stefan Iordache. probabil ca l-au vazut pentru prima oara astazi la televizor la una din editiile de stiri... sau poate nici atunci. Dar eu stiu ce fel de actor a fost, am vazut, am simtit. Si imi pare rau ca nu o sa mai am ocazia sa ma bucur vreodata de experienta spectacolului "Alex si Moris", probabil vor mai fi puneri in scena pentru acest spectacol, insa fiecare om are ceva unic de oferit, cu atat mai mult cand este pe scena ca actor. Asadar parerea mea de rau este una egoista, deoarece nu se refera la el, actorul Stefan Iordache, se refera la mine. Si acesta e singurul motiv pentru care imi pare rau cu adevarat. Nu este prima oara. De fiecare data cand vad ca a mai muritt un actor, cantaret de care auzisem sau il vazusem macar o data pe scena, imi pare rau pentru ca realizez ca am ratat ocazia de a ma bucura de el. Si e pacat. Viata noastra e prea scurta, prea trista intre blocurile gri care ne inconjoara, prea limitata intre cei 4 pereti ai camerei in care dormim, trebuie doar sa ne trezim din somnul nostru diurn.
In "Alex si Moris" la Teatru Mic
Nu trebuie sa ne para rau pentru moartea in sine a unui om, pentru ca fiecare om moare, iar Stefan Iordache si-a indeplinit rolul in aceasta viata, ne-a lasat mostenire sufletul sau in imagini si in sunete.
http://www.youtube.com/watch?v=dXO_r6zxEZs
http://www.youtube.com/watch?v=-7RJO9VSRDw&feature=related
Imi place teatrul foarte mult, dar din pacate nu ma pot lauda cu faptul ca as fi vazut foarte multe piese de teatru in ultimul an - din contra.
Sunt cateva spectacole care mi-au ramas in minte si pe care le-as vedea de o mie de ori daca as putea. Pentru ca actorii au fost minunati, pentru ca mi-au transmis intr-un mod uimitor ceea ce ei au creat in momentul acela pe scena, pentru ca atunci cand simt un act artistic care imi face sufletul sa pluteasca mi-e imposibil sa-l uit.
Azi, 14.09.2008, a murit un mare actor, batran si bolnav, ca multi alti oameni din jurul nostru -si actorii sunt oameni nu-i asa, si pentru ei timpul trece. Asa cum se intampla de fiecare data cand moare un om emblematic al culturii romanesti, brusc, toata suflarea se intrece in
omagii si cuvinte despre persoana respectiva, brusc el/ea a fost cel mai bun sfatuitor, indrumator, coleg si altele. Mi se par penibili oamenii astia, ma plictisesc si, din pacate, imi formeaza impresia ca uratesc moartea omului rspectiv. De ce este nevoie sa dai declaratii televizate sau telefonice -in direct- despre asa ceva? Ca sa transmiti condoleante familiei indurerate? E cel mai impersonal lucru pe care il poate face un om.."condoleante", nu-mi place acest cuvant, este cel mai impersonal din cate exista. Simpla prezenta ar pretui mai mult, fara adaos de cuvinte.Personal, imi pare rau de moartea acestui om care a fost actor, pentru ca, din pacate mi-am oferit o singura ocazie sa-l vad pe scena, mi-am oferit o singura ocazie sa ma bucur de existenta lui. Nu am cunoscut maretia, valoarea acestui actor pentru ca nu am stiut cu adevarat cine este acest om. Am aflat acum, cand nu mai exista fizic, importanta si aportul pe care l-a avut in viata sa prin filmele in care a jucat, prin rolurile impresionante pe care le-a aratat publicului, de pe scena, prin muzica lui. Da, stiu, este penibil ca nu am stiut. Dar din pacate nu cunosc toti actorii pe care ii avem, pe cei valorosi, pentru ca in mass-media sunt promovati foarte rar- ceva mai acut imediat dupa ce mor, insa atat. Sunt convinsa ca multi tineri de varsta mea n-au idee cine a fost acest Stefan Iordache. probabil ca l-au vazut pentru prima oara astazi la televizor la una din editiile de stiri... sau poate nici atunci. Dar eu stiu ce fel de actor a fost, am vazut, am simtit. Si imi pare rau ca nu o sa mai am ocazia sa ma bucur vreodata de experienta spectacolului "Alex si Moris", probabil vor mai fi puneri in scena pentru acest spectacol, insa fiecare om are ceva unic de oferit, cu atat mai mult cand este pe scena ca actor. Asadar parerea mea de rau este una egoista, deoarece nu se refera la el, actorul Stefan Iordache, se refera la mine. Si acesta e singurul motiv pentru care imi pare rau cu adevarat. Nu este prima oara. De fiecare data cand vad ca a mai muritt un actor, cantaret de care auzisem sau il vazusem macar o data pe scena, imi pare rau pentru ca realizez ca am ratat ocazia de a ma bucura de el. Si e pacat. Viata noastra e prea scurta, prea trista intre blocurile gri care ne inconjoara, prea limitata intre cei 4 pereti ai camerei in care dormim, trebuie doar sa ne trezim din somnul nostru diurn.
In "Alex si Moris" la Teatru Mic
Nu trebuie sa ne para rau pentru moartea in sine a unui om, pentru ca fiecare om moare, iar Stefan Iordache si-a indeplinit rolul in aceasta viata, ne-a lasat mostenire sufletul sau in imagini si in sunete.
http://www.youtube.com/watch?v=dXO_r6zxEZs
http://www.youtube.com/watch?v=-7RJO9VSRDw&feature=related
duminică, 7 septembrie 2008
Nimic de zis, nimic in gand, gol si alb ca hartia, doar ca somnul intarzie sa apara....zilele trecute mi-am amintit(prea tarziu) ca mi-ar fi placut sa ma duc la cules de vie in toamna asta, la tara...mi-am dat seama de acest lucru cand am vazut in bucatarie un pahar cu must fermentat -uitat de sor'mea probabil.
Imi aduc aminte cu drag de zilele respective, sunt o parte foarte placuta a copilariei mele, acoperite intr-o aura de mister simplu. Nici nu mai stiu de la ce varsta am inceput sa particip la acest ritual rural, probabil ca dintotdeauna, pentru ca acolo mi-am asumat cei 7 ani de-acasa, insa am foarte clare imaginile, un amestec nebun de senzatii si lumini care asteapta sa fie montat.
Culesul viilor antrena relatiile interumane mai mult decat oricare alta activitate de lucrat pamantul. Era o adevarata desfasurare de forte. Ne adunam cu mic, cu mare, neamul de la rasarit, cel de la apus, dinspre miaza-zi si miaza-noapte si ne puneam pe treaba. Unii rupeau ciorchinii, altii carau cosurile pline la jgeab, unii se suparau, altii radeau; totul era invaluit de colbul innecacios care se ridica din bolovanii uscati de arsita verii ce tocmai isi luase adio. Sunt senzatii si, mai ales, experiente, care nu pot fi povestite(cel putin nu in seara asta). Cine a avut o astfel de experienta stie foarte bine ca nu este una tocmai placuta , pentru ca este foarte obositoare si murdara. Dar imi amintesc de campurile alea minunat de frumoase, pline de miros de iarba uscata, de struguri proaspat culesi si -mai ales, de mancarea buna. Acasa ramanea intotdeauna bucatarul-sef(mamaie). Eh, recunosc: singurul lucru care ma motiva cu adevarat sa nu ratez aceste momente era pauza de masa. In jurul pranzului, veneau cosnite cu paine calda, oale cu mancare proaspat gatita si sincer va spun, nu exista mancare mai buna decat cea pe care o mananci pe iarba verde, sub umbra carutei sau a vitei de vie.
Copil fiind, eram atat de entuziasmata de acest lucru incat, la un momant dat, desi era primavara, saracul tataie nu a scapat de mine si de sorioara mea(aveam cam 4-5 ani) pana nu a pus ceva mancare intr-o traista si a mers cu noi la vie sa mancam. Cum sa-ti lasi toata treaba in plina zi doar pentru ca doua fatze de copile vor sa manance la iarba verde, in capul-vii(cum se zice la tara)?Adevarul e ca bunicii mei intotdeauna ne-au facut si cea mai mica si tampita pofta mie si surorii mele. Asta pentru ca ne iubeau, pentru ca eram centrul universului lor si totul se invartea dupa cum doream noi. Uneori, cand imi amintesc de ei, imi dau seama ca sunt cel mai norocos om din lume pentru ca am avut parte de niste oameni asemeni lor si de o copilarie mai presus de cele povestite de Ion Creanga. Numai cei care au copilarit la sat pot intelege cu adevarat aceste randuri(sau macar cei care au petrecut acolo o vacanta lunga).
Oridecate ori am citit Liviu Rebreanu, Marin Preda, Mihail Sadoveanu sau Ion Creanga mi-am dat seama ca eu am trait toate experientele descrise acolo, ca am fost martora lor, a unor lucruri asemanatoare bineinteles si chiar a mai multora.
Este un unives diferit de cel pe care-l construim si-l consumam zilnic in Bucuresti, nu este mai bun sau mai rau, este pur si simplu diferit.
Imi aduc aminte cu drag de zilele respective, sunt o parte foarte placuta a copilariei mele, acoperite intr-o aura de mister simplu. Nici nu mai stiu de la ce varsta am inceput sa particip la acest ritual rural, probabil ca dintotdeauna, pentru ca acolo mi-am asumat cei 7 ani de-acasa, insa am foarte clare imaginile, un amestec nebun de senzatii si lumini care asteapta sa fie montat.
Culesul viilor antrena relatiile interumane mai mult decat oricare alta activitate de lucrat pamantul. Era o adevarata desfasurare de forte. Ne adunam cu mic, cu mare, neamul de la rasarit, cel de la apus, dinspre miaza-zi si miaza-noapte si ne puneam pe treaba. Unii rupeau ciorchinii, altii carau cosurile pline la jgeab, unii se suparau, altii radeau; totul era invaluit de colbul innecacios care se ridica din bolovanii uscati de arsita verii ce tocmai isi luase adio. Sunt senzatii si, mai ales, experiente, care nu pot fi povestite(cel putin nu in seara asta). Cine a avut o astfel de experienta stie foarte bine ca nu este una tocmai placuta , pentru ca este foarte obositoare si murdara. Dar imi amintesc de campurile alea minunat de frumoase, pline de miros de iarba uscata, de struguri proaspat culesi si -mai ales, de mancarea buna. Acasa ramanea intotdeauna bucatarul-sef(mamaie). Eh, recunosc: singurul lucru care ma motiva cu adevarat sa nu ratez aceste momente era pauza de masa. In jurul pranzului, veneau cosnite cu paine calda, oale cu mancare proaspat gatita si sincer va spun, nu exista mancare mai buna decat cea pe care o mananci pe iarba verde, sub umbra carutei sau a vitei de vie.
Copil fiind, eram atat de entuziasmata de acest lucru incat, la un momant dat, desi era primavara, saracul tataie nu a scapat de mine si de sorioara mea(aveam cam 4-5 ani) pana nu a pus ceva mancare intr-o traista si a mers cu noi la vie sa mancam. Cum sa-ti lasi toata treaba in plina zi doar pentru ca doua fatze de copile vor sa manance la iarba verde, in capul-vii(cum se zice la tara)?Adevarul e ca bunicii mei intotdeauna ne-au facut si cea mai mica si tampita pofta mie si surorii mele. Asta pentru ca ne iubeau, pentru ca eram centrul universului lor si totul se invartea dupa cum doream noi. Uneori, cand imi amintesc de ei, imi dau seama ca sunt cel mai norocos om din lume pentru ca am avut parte de niste oameni asemeni lor si de o copilarie mai presus de cele povestite de Ion Creanga. Numai cei care au copilarit la sat pot intelege cu adevarat aceste randuri(sau macar cei care au petrecut acolo o vacanta lunga).
Oridecate ori am citit Liviu Rebreanu, Marin Preda, Mihail Sadoveanu sau Ion Creanga mi-am dat seama ca eu am trait toate experientele descrise acolo, ca am fost martora lor, a unor lucruri asemanatoare bineinteles si chiar a mai multora.
Este un unives diferit de cel pe care-l construim si-l consumam zilnic in Bucuresti, nu este mai bun sau mai rau, este pur si simplu diferit.
marți, 2 septembrie 2008
Copilarii zic azi,multe scriam atunci...
Multe, multe randuri scrise...ganduri, franturi... traite sau doar inventate, totul scornit din mintea mea care incerca sa descopere ce ascund eu insami fata de voi in adancul maroniu-inchis al ochilor mei..poate ca nici pana azi nu am descoperit cu adevarat care sunt vorbele mele vrajite pentru a va spune cine sunt, ce sunt, sau poate ca unii, putini, au inteles fara cuvinte... :).
Nu sunt adresate cuiva in mod special, poate ca la un moment dat au fost(unele dintre ele), dar acum nu-mi mai amintesc acest lucru pentru ca, de fapt , imaginatia s-a prins in joc mai mult decat orice altceva. E ciudat cand recitesc versurile pentru ca am senzatia ca nu eu le-am scris, dar stiu bine ca eu le-am scris; stiu de ce am aceasta senzatie, pentru ca in scris am deformat realitatea, am inflorit-o sau pur si simplu am inventat-o de la 0. M-am jucat cu zeci de cuvinte. E doar o selectie aleatorie:
Pentru tine
Stii oare
De ce zambesc
Si totusi plang
Cu lacrimi amare?
Si
Stii tu oare
De ce uneori,
Cand e soare,
Ploua si se
Usuca orice floare?
Nu stii?...
Atunci nu vei stii
Niciodata.
Pentru ca azi
Am inghitit lacrimile amare
In timp ce zambeam.
Si am uitat...
Am uitat tot...
Da, chiar si pe tine!
Acum e-asa
Esti doar o umbra,
Doar un gand,
Doar o speranta
Prinsa-n vant.
Esti o lumina
Ce-ncet se stinge
In sufletu-mi
Ce azi mai plange,
Dar care maine
Va uita.
Nu sunt,
Ce trist,
Nu sunt
A ta
Si asta-i doar dorinta ta.
Va fi tarziu
Atunci cand tu,
Atunci cand
Ochii tai senini
Vor cauta privirea ma
Si nu o vor putea afla...
Nimic
Esti mic
Si esti departe-
Un punct in univers.
Nu te mai vad,
Nu ma mai vezi,
Nu te mai simt,
Nu ma mai simti,
Nu esti nimic...
Desi ai fost.
Chiar e asa?
Esti dulce azi
Si mirosi frumos.
Ai ochii negri
-mai negrii ca oricand,
Si buzele iti sunt
Mai fine-acum.
Ti-e zambetul
Mult mai senin.
Privirea?
Mult mai blanda azi,
Mai calda,
Mai plina de-nteles.
M-atingi
Si nu stii de ce,
Ma cauti si ma-ntrebi nimicuri,
Ma sperii dulce
Si-apoi fugi,
Caci ai uitat
Ce-aveai sa-mi zici.
Si stiu de ce
esti azi asa...
Azi ma iubesti,
Nu e asa?
Toamna
A mai cazut o frunza,
Ultima din copac,
Si-acum nimic
Nu misca...
Parc-am murit si eu.
Ma uit la tot
In juru-mi
Si totul este mort...
Nu mai sunt randunele,
Nu mai sunt nici cocori,
Iar gaze mititele
N-am mai vazut de mult.
Vezi?Norii vin deasupra
Si satul ud-acum
Si totul e mocirla
si fum vine pe drum.
E rece si e frig,
E trist decorul asta,
E palid si anost...
Parca e-o gluma proasta
Facuta de-un om mort.
Gand
Si-am sa te uit...
Cum uita piatra
Apa ce o macina mereu.
Ai sa dispari
Din gandul meu...
Cum se stinge o stea
Cand cade spre pamant.
Am sa te vad candva,
Departe-n timp,
Ca pe o umbra din trecut
si-ai sa ma cauti
Disperat si trist,
Iar eu...
Eu am sa rad
Vazandu-ti chipul,
Caci am sa-l uit...
De ce?
De ce nu taci
Cand eu te rog?
De ce insisti
Cand te ignor?
Tu chiar nu vezi?
Chiar nu-ntelegi?
M-am pictisit
Sa te tot iert,
Am obosit sa te accept.
Esti rece, mult prea rece.
Esti dur si negru
Si nu-ntelegi
-Nici nu incerci.
Si-atunci de ce?
De ce sa iert?
De ce s-accept
Ce nici nu am?
De ce sa lupt si sa cladesc
Cand tu darami
Si spulberi tot
Cu o privire
Si cu-n gest?
Nu sunt adresate cuiva in mod special, poate ca la un moment dat au fost(unele dintre ele), dar acum nu-mi mai amintesc acest lucru pentru ca, de fapt , imaginatia s-a prins in joc mai mult decat orice altceva. E ciudat cand recitesc versurile pentru ca am senzatia ca nu eu le-am scris, dar stiu bine ca eu le-am scris; stiu de ce am aceasta senzatie, pentru ca in scris am deformat realitatea, am inflorit-o sau pur si simplu am inventat-o de la 0. M-am jucat cu zeci de cuvinte. E doar o selectie aleatorie:
Pentru tine
Stii oare
De ce zambesc
Si totusi plang
Cu lacrimi amare?
Si
Stii tu oare
De ce uneori,
Cand e soare,
Ploua si se
Usuca orice floare?
Nu stii?...
Atunci nu vei stii
Niciodata.
Pentru ca azi
Am inghitit lacrimile amare
In timp ce zambeam.
Si am uitat...
Am uitat tot...
Da, chiar si pe tine!
Acum e-asa
Esti doar o umbra,
Doar un gand,
Doar o speranta
Prinsa-n vant.
Esti o lumina
Ce-ncet se stinge
In sufletu-mi
Ce azi mai plange,
Dar care maine
Va uita.
Nu sunt,
Ce trist,
Nu sunt
A ta
Si asta-i doar dorinta ta.
Va fi tarziu
Atunci cand tu,
Atunci cand
Ochii tai senini
Vor cauta privirea ma
Si nu o vor putea afla...
Nimic
Esti mic
Si esti departe-
Un punct in univers.
Nu te mai vad,
Nu ma mai vezi,
Nu te mai simt,
Nu ma mai simti,
Nu esti nimic...
Desi ai fost.
Chiar e asa?
Esti dulce azi
Si mirosi frumos.
Ai ochii negri
-mai negrii ca oricand,
Si buzele iti sunt
Mai fine-acum.
Ti-e zambetul
Mult mai senin.
Privirea?
Mult mai blanda azi,
Mai calda,
Mai plina de-nteles.
M-atingi
Si nu stii de ce,
Ma cauti si ma-ntrebi nimicuri,
Ma sperii dulce
Si-apoi fugi,
Caci ai uitat
Ce-aveai sa-mi zici.
Si stiu de ce
esti azi asa...
Azi ma iubesti,
Nu e asa?
Toamna
A mai cazut o frunza,
Ultima din copac,
Si-acum nimic
Nu misca...
Parc-am murit si eu.
Ma uit la tot
In juru-mi
Si totul este mort...
Nu mai sunt randunele,
Nu mai sunt nici cocori,
Iar gaze mititele
N-am mai vazut de mult.
Vezi?Norii vin deasupra
Si satul ud-acum
Si totul e mocirla
si fum vine pe drum.
E rece si e frig,
E trist decorul asta,
E palid si anost...
Parca e-o gluma proasta
Facuta de-un om mort.
Gand
Si-am sa te uit...
Cum uita piatra
Apa ce o macina mereu.
Ai sa dispari
Din gandul meu...
Cum se stinge o stea
Cand cade spre pamant.
Am sa te vad candva,
Departe-n timp,
Ca pe o umbra din trecut
si-ai sa ma cauti
Disperat si trist,
Iar eu...
Eu am sa rad
Vazandu-ti chipul,
Caci am sa-l uit...
De ce?
De ce nu taci
Cand eu te rog?
De ce insisti
Cand te ignor?
Tu chiar nu vezi?
Chiar nu-ntelegi?
M-am pictisit
Sa te tot iert,
Am obosit sa te accept.
Esti rece, mult prea rece.
Esti dur si negru
Si nu-ntelegi
-Nici nu incerci.
Si-atunci de ce?
De ce sa iert?
De ce s-accept
Ce nici nu am?
De ce sa lupt si sa cladesc
Cand tu darami
Si spulberi tot
Cu o privire
Si cu-n gest?
vineri, 29 august 2008
Pe o insula aproape pustie...
NO COMENT. Unele lucruri nu au nevoie sau pur si simplu nu vreau eu sa le impartasesc( ca povestire).
E un loc foarte frumos.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)