Iisus sau Allah?

Dumnezeu nu are nume, nu are culoare, nu are miros... ar trebui sa nu aiba nici religie.



Hagia Sofia este o cladire care iti da senzatia ca te ridica, linistea nepazita si totusi permanenta, in ciuda aglomeratiei vizitatorilor, zgomotul puternic pe care il lasa in urma pasii tai, fie ei si timizi, toate alcatuiesc un gand pe care nu stii cum sa-l concretizezi... era ca si cand as fi fost din nou mica, la tara la bunici, in biserica de acolo, cand inca nu fusese renovata, iar peretii erau jupuiti si picturile aveau crapaturi, iar eu la cei 7-8 ani ai mei...simteam intr-un anumit fel prezenta lui Dumnezeu acolo, nu neaparat atunci langa mine, ci in general, in lucrurile de la tara, in aerul acela vechi de la biserica. Dar locul acesta nu semana nici pe departe cu cel de la tara, doar spiritul locului avea acelasi parfum. Sau poate ca nu asta a fost...poate ca Dumnezeu exista si nu tine cont de locul si forma lucrurilor pe care o arata aceasta lume, deoarece oamenii sunt cei care cladesc si recladesc aceste forme, insa esenta lor este mereu aceeasi, pentru ca Dumnezeu este acelasi,iar noi oamenii suntem cei diferiti si vedem lucrurile putin diferit.




Biserica Sfanta Sofia, aflata in Istanbul - vechiul Constantinopol - este o fosta biserica crestina si o fosta moschee musulmana, in prezent servind doar pe post de muzeu.

Cel mai surprinzator lucru pentru mine a fost sa vad in acest loc mozaicul care o arata pe Maica Domnului cu Pruncul in brate, deasupra altarului crestin de odinioara, acum un mihrab din marmura care indica directia spre Mecca. In dreapta, tot sus, exista inca, avariat partial, Arhanghelul Gavriil; in partea stanga ar fi trbuit sa completeze imaginea Arhanghelul Mihail, insa mozaicul acestuia este pierdut aproape in intregime.

Cele mai cunoscute mozaicuri din Biserica Sfanta Sofia sunt cele aflate in registrele superioare, in galerii. Galeria Sudica, unde se afla mozaicurile mari, era folosite pentru sinoadele bisericesti. In vremea in care Biserica Sfanta Sofia a fost folosita pe post de moschee, in aceste galerii veneau femeile, deoarece ele nu aveau voie sa stea laolalta cu barbatii in timpul slujbei. Nici in bisericile ortodoxe(pentru cele catolice nu ma pot pronunta pentru c anu stiu) femeile nu ar trebui sa stea in aceeasi parte a bisericii in care stau barbatii: femeilor le este ingaduit sa stea in jumatatea stanga, in timp ce numai barbatii ar trebui sa ocupe partea dreapta,. Aceasta este , sa-i spunem, "o regula" de care se mai tine seama in bisericile cu populatie rurala izolata, si poate nici acolo.

Astazi, galeriile Hagiei Sofia - balcoanele si etajele laterale - ofera vizitatorilor o foarte buna priveliste asupra navei, din toate unghiurile acesteia, cat si o foarte buna vedere a unora dintre cele mai renumite mozaicuri bizantine din lume.

Prima biserică (basilica) de pe acest loc a fost construită de Constantin cel Mare, în 325 dar a ars într-un incendiu în anul 404. Reconstruită de Theodosiu al II-lea în 415, biserica a fost din nou arsă, în timpul Răscoalei Nika din 532. Clădirea şi-a primit forma finală în 537 sub împăratul Iustinian I. Era foarte importantă pentru Ortodoxismul timpuriu şi pentru Imperiul Bizantin, fiind primul exemplu de arhitectură bizantină. Interiorul său decorat cu mozaice, coloanele de marmură şi acoperişul sunt de o mare importanţă artistică. Templul însuşi era atât de bine decorat artistic încât se crede că Iustinian ar fi zis Νενίκηκά σε Σολομών (Solomon, te-am depăşit!). Sfânta Sofia este de fapt o basilică cu cupolă; planul bazei fiind tot cel basilical.(http://ro.wikipedia.org/wiki/Hagia_Sophia)

"Restaurarile si reparatiile din Biserica Sfanta Sofia continua si astazi. Intre timp, vizitatorii pot admira interiorul, care este in mare masura la fel cum era cand a slujit drept biserica ultima oara. Aceasta s-a intamplat in seara zilei de 28 mai 1453, cand imparatul Constantin al XI-lea a primit Sfanta Impartasanie pentru ultima oara. Intuia ca in cateva ore miile de turci condusi de Mehmet al II-lea vor escalada zidurile orasului pentru a-l cuceri."

ISTANBUL

...doar o particica...



Un oras in care strazile spun povesti, iar povestile sunt spuse prin culori si desene...


1. Baia Sultanului







2. Traditie si culoare














3. Locuri











4. Basilica Cisterna







5. Moscheea Albastra















6. Langa Universitate

Cine este Mos Craciun??

"Un haos total"; aceasta este expresia care descrie perfect atmosfera orasului: lumea colinda in disperare magazinele, acestea din urma se intrec in oferte, mai asiduu acum in prag de criza financiara, iar oamenii par scapati de la spitalul de nebuni in trafic. Daca de obicei mersul la volan este infernal in Bucuresti, acum totul a atins punctul maxim, si inca nu este ajunul Craciunului, cand toti soferii vor sta, inutili, in masini, nervosi si stupefiati de asa patanie :)).
..de une am pornit si unde am ajuns..

De fapt ma gandeam ca peste putin timp vine Craciunul, minunata sarbatoare in care ne intalnim toate rudele, mancam pe nerasuflate si primim cadouri cu bratul...mda..minunat!! asta inseamna sarbatoarea cea mare. Dar oare cati dintre noi asteapta cu ochii luminati ziua de 25 decembrie??oare cati isi permit sa viseze firimituri si sa le si primeasca? Ma obosesc oamenii care au impresia ca sunt generosi atunci cand fac cadouri scumpe celor care le prisosesc.

Ma pierd in cuvinte si idei...adevarul este ca am constientizat cat sunt eu de norocoasa si multi altii asemeni mie care pot avea motive sa doarma linistiti, oricat de mare este stresul la job, oricat de catastrofale sunt problemele zilnice si dramele sentimentale, macar noi le putem rezolva, macar noi ne putem duce zilnic la un job, putem sa renuntam oricand la problemele care ne supara, daca intra-adevar ne dorim, insa cei care sunt mai putin norocosi, cei care sunt nevoiti sa se izoleze intr-un spital in care sistemul sanitar este poate cel mai de rahat dintre toate sistemele minunate si extraordinare din cate exista in aceasta tarisoara, ce pot ei visa ca le aduce Mosu' drag si bun? Un donator din urma unui accident teribil?? O zana cu a ei bagheta magica si sclipitoare care sa le vindece boala in faza terminala?? Care sa le redea podoaba capilara pierduta definitiv si irevocabil?? Va puteti imagina ce insamna pentru o fetita de 9-10 ani sa nu mai aiba par deloc in cap si sa iti zica cu ochii tristi si seci ca stie ca nu va mai avea par niciodata? probabil ca nu, dar expresia fetei pe care nu reusesti sa pui un zambet, fie el si desenat cu pensula, v-ar putea sugera cate ceva. Sau poate reusiti mai bine sa intelegeti ce inseamna pentru unii parinti ochii ingalbeniti ai copiilor de 2 ani din cauza cirozei? O scurta vizita la un astfel de spital iti arata ca totusi nu esti un om nefericit, ca totusi nu esti un om lipsit de noroc.

Speranta este poate ultimul lucru care le-a ramas acelor oameni, poate ca nici atat.

Oare chiar ai nevoie de 7 feluri de vin, 10 feluri de preparate din carne si 15 sortimente de ciocolata pentru o singura zi??

Mos Craciun nu mai exista, dar pentru el poate lucra oricine (din pacate pentru unii, salariul nu apare pe statul de plata la sfarsitul lunii).

La drum

Ai o zi libera si vrei sa uiti de Bucuresti, de aglomerațte sau pur si simplu vrei sa faci o plimbare altfel? Atunci iti sugerez o iesire scurta pana in Campina. Ce anume este de vazut acolo? Castelul Iulia Hasdeu.

Situat la 97 de kilometri spre nord de Bucuresti, scriitorul si istoricul roman Bogdan Petriceicu Hasdeu a construit intre 1893 si 1896 o cladire pe care a dedicat-o memoriei fiicei sale, Iulia, care a murit la 19 ani de tuberculoza.

Iulia Hasdeu a fost o fiinta deosebita prin lucrurile extraordinare pe care a reusit sa le faca de-a lungul scurtei sale vieti: „La varsta de 2 ani si jumatate stia deja putina franceza si germana. La 4 ani invatase sa scrie si sa citeasca, iar la 8 ani neimpliniti a absolvit scoala primara.” Tot din aceasta perioada dateaza si primele scrieri literare ale Iuliei. Ca si cum acest lucru ar fi fost normal pentru varsta ei, la 11 ani Iulia Hasdeu a absolvit gimnaziul Sf. Sava din Bucuresti, precum si Conservatorul, sectia Pian si Canto. Un an mai tarziu, Iulia va pleca la Paris impreuna cu mama sa pentru continuarea studiilor. Insa copila a avut parte de un destin necrutator. La inceputul anului 1888, sanatatea Iuliei este marcata de primele semne ale unei boli necrutatoare: ftizia. Din acest moment, carturarul va cauta disperat solutii pentru a-si salva fiica, insa toate calatoriile la aer curat din Franta, Italia si Elvetia, toate vizitele facute doctorilor din capitala au fost in zadar. In ziua de 29 septembrie 1889 Iulia Hasdeu se stinge din viata.

Dupa disparitia prematura a iubitei sale fiice, marele carturar isi va canaliza intreaga energie intr-o singura directie: spiritismul. Dupa nenumarate incercari disperate de a comunica prin sedinte de spiritism cu fiica sa, zi de zi, aceasta ii raspunde in cele din urma: “Sunt fericita. Te iubesc. Ne vom revedea. Asta ar trebui sa-ti ajunga.” O insemnare a carturarului pe un manuscris de spiritism, scrisa cu cerneala neagra dezvaluie un lucru extraordinar, greu de crezut pentru multi dintre noi: “Acest castel s-a zidit intre anii 1894 si 1896, planul fiind dat de spiritul Juliei B.P.Hasdeu prin medium B.P.Hasdeu, apoi desemnat arhitectonic de T.Dobrescu, constructiunea de N.Angelescu”.

Castelul este orientat catre rasarit, baza sa avand forma unei cruci, cladirea cu doua corpuri de cate un etaj si un donjon central sugerand conceptul trinitatii. In interior, sub domul inalt al donjonului central, in mijlocul salii circulare, se afla un stalp de marmura trandafirie, de care se reazama doua scari de fier urcand spre braul donjonului, unde este o galerie metalica. La nivelul galeriei, deasupra stalpului de sustinere a scarilor, se afla un podium purtand statuia lui Iisus, din lemn colorat, realizata de sculptorul Casciani din Paris. Relatari despre aceasta cladire impunatoare gasim si in scrierile lui Caragiale: „Domul e luminat de trei usi, raspunzand pe trei terase si de o fereastra rotunda, intretaiata de o cruce cu geamuri in felii, colorate galben si rosu”, isi amintea I.L Caragiale. „Daca ingenunchi in fata Mantuitorului, capul sau divin il vezi in dreptul ferestrii scanteietoare de lumina, al carei cadru il inconjoara ca o aureola. (…) Aci ilustrul meu amfitrion ma face sa iau seama ca stalpul, care suporta de jos, in mijlocul domului, scarile urcatoare la galerie, reprezinta, impreuna cu ele un mare potir: deasupra acestuia, ridicandu-se la cer, departe de durere, figura stralucitoare a Domnului.“

Cand am pornit la drum nu stiam nimic din aceste lucruri, nu cunosteam povestea acestui castel, poveste care , pentru unii, are aer de legenda. Multi dintre cei care au vizitat acest templu inchinat Iuliei Hasdeu povestesc cum, plimbandu-se prin camere, au simtit furnicaturi, senzatie de cald sau rece si alte experiente asemanatoare. Personal, nu am simtit ceva extrem, a fost o plimbare linistita si foarte placuta, insa nu pot sa nu recunosc ca intreg spatiul are ceva aparte, ascuns in peretii camerelor si in oglinzile pe care le gasesti montate pe fiecare fereastra. De fapt, prezenta obsesiva a oglinzilor in acest castel este semnul de intrebare ramas fara un raspuns clar in mintea mea. In Japonia, Kagami, oglinda, este un simbol al puritatii absolute a sufletului, al sufletului neintinat, al reflectarii de sine in propria oglinda. Datorita analogiei dintre apa si oglinda, aceasta este deseori folosita in scopuri magice. Oglinda, asemeni suprafetei de apa, este utilizata la ghicit, pentru a intreba spiritele. Se mai spune ca trebuie sa acoperim oglinzile cand cineva moare, pentru ca sufletul mortului intra si continua sa locuiasca in oglinzi. Cel ce se uita in oglinda cat timp cadavrul inca se afla in casa, va fi urmatorul care va pieri.

Reflectarea propriei imagini intr-o oglinda te poate speria la un moment dat, pentru ca acolo te vezi pe tine si mai mult de atat, intuiesti cumva ca iti zaresti de departe sufletul, pe care il privesti direct, fara ocolisuri. Uneori ma cuprinde o senzatie ciudata, foarte ciudata, atunci cand ma privesc in oglinda pentru ca simt cum ceva, altceva sau altcineva ma priveste de undeva prin acea oglinda; poate ca totul este in mintea mea, poate ca uneori este de vina oboseala sau doar gandul bombardat de povesti paranormale, insa multi dintre noi au senzatii asemanatoare, din cand in cand. Am auzit si am vazut la televizor multe povesti din intreaga lume ale unor oameni care locuiau in case bantuite de spirite malefice. Exista oameni specialisti in acest domeniu, care pot comunica si transmite mesajele spiritelor si de aceea cred ca povestea Iuliei Hasdeu nu este doar o poveste, ci un adevar; cat la suta este adevar si cat inventie? Nimeni nu poate spune concret, insa nu este singurul caz in care oameni simpli, fara aptitudini de medium, iau legatura cu cei tecuti in “lumea cealalta”.

Tin minte ca mama imi povestea ca il visa cu ani in urma pe un unchi de-al ei. L-a visat inainte sa moara cum sapa o groapa in timp ce-i povestea ca vrea sa-si faca o casa noua in care sa se mute singur, fara sotie, apoi il visa oridecate ori avea sa moara cineva din oamenii legați prin neam cu ei doi. Probabil ca sufletele lor au avut o relatie speciala, o legatura aparte, asa cum a existat intre Iulia si tatal sau, iar sufletul plecat dintre cei vii nu se desprinde total, poate revenii, chemați sau nu de acestia din urma.

Si astfel, revenim iar la suflet, la spiritul care salasluieste in interiorul fiecaruia dintre noi. Ideea ca spiritul Iuliei a comunicat in repetate randuri cu tatal sau nu este cu adevarat acceptat de majoritatea oamenilor care aud acest lucru, insa toti respectam cu sfintenie datinile din batrani si superstitiile transmise de acestia. De ce nu ar fi posibil acest lucru? Oare atunci cand ochiul nostru fixeaza oglinda, nu vede el mai mult decat o simpla imagine? Oglinda este “fereastra spre lumea cealalta” si, in egala masura, o fereastra inspre interior. Oare teama in fata oglinzii nu este ea una ancestrala, descrisa de M.Sendrail astfel: “Pe neasteptate, un prieten ne face semn din multimea mortilor. Aventura poate sa i se intample, intr-o buna zi, oricaruia dintre noi: sa intalnim, asadar, o figura asemanatoare pana la identitate cu a noastra (ca si cum ne-am surprinde imaginea intr-o oglinda) pe zidul unui mormant din Etruria sau printre alesii ori damnatii de pe o fresca de la Pisa sau Orvieto.”

Cine vom fi fost in imensa

oglinda a cerului;

Cine pe cine

pandeste‑n oglinzile marii?;

O alta intamplare ma face

sa privesc pe furis imensa oglinda;

In oglinda de gheata a ferestrei

mi‑a reinviat o zi din copilarie;

Flacara din vechile oglinzi;

E ora tarzie si cineva din oglinda imi atrage atentia...

–Andrei Burac

Festivalul National de Teatru 2008

Primele 10 zile de noiembrie au fost pline de forfotă și emoție artistică. Conferințe și întâlniri, spectacole de dans și teatru mult așteptate, debuturi, un amestec nebun pentru iubitorii și amatorii de teatru, dar și pentru cei care performează în această branșă. Motivul? Festivalul Național de Teatru, aflat la a XVIII-a ediție anul acesta. Având în vedere că această ediție, întâmplător sau nu, s-a suprapus cu cea de-a XVII-a ediție a Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa, am fi putut gândi că procurarea biletelor nu va constitui o problemă și că sălile vor fi destul de libere din cauza avalanșei de spectacole și evenimente artistice. Surpriză: sălile au fost arhipline, iar intârziații nu prea au mai avut norocul biletelor de pe ultima sută de metri, doar bunăvoința doamnelor de la poartă înainte de spectacol.

M-a surprins plăcut să văd numărul mare de spectacole care se joacă săptămânal cu casa închisă, însă cel mai mult m-a impresionat un domn aflat înaintea mea care a cumpărat foarte multe bilete pentru FNT, nu mai știu numărul lor, dar când a enumerat spectacolele pentru care dorește bilete…3 la “x”, 3 la “y”, 3 la “z” etc… am avut senzația că eu nu o să mai apuc nimic.

Am ales “Un poem ridicol” în regia lui Kama Ginkas, după “Frații Karamazov” de Dostoevsky de la secțiunea spectacolelor din străinătate și “Boala familiei M” în regia lui Radu Afrim, după Fausto Paradivino din lista spectacolelor românești de top.

“Un poem ridicol” a venit pe scena mare a Teatrului Național București din Moscova și, evident, actorii au fost ruși. Am vrut intenționat să văd acest spectacol pentru că 1: era menționat chatarsis și 2: am vrut să văd dacă bariera limbajului poate fi depășită (eu nu știu boabă rusă). Spectacolul a fost o experiență cu adevărat unică. Actorii au jucat extraordinar, cu o energie și o forță debordantă. Sala era plină de căști; eu nu mi-am luat. Am ascultat pur și simplu vocea actorilor, am căutat povestea în mișcările lor, în emoțiile pe care le-au transmis publicului și am înțeles. De fapt, nu știu să povestesc în cuvinte ce anume s-a întâmplat pe scenă, care a fost firul acestei povești, era un amestec greu digerabil între religie, război, sărăcie, groază, nebunie psihică și fizică, mutilare și exorcizare interioară, un spectacol cu adevărat greu de înțeles chiar și în limba română, așa cum mi-a mărturisit prietena mea care a ascultat traducerea.

Jocul actorului care a avut unul din rolurile principale a fost revelator. Omul acesta are o forță interioară, o energie și o disponibilitate în asumare pe care nu îmi amintesc să o mai fi întâlnit de prea multe ori. Modul în care reușea să păstreze și să jongleze cu situația și problemele personajului, făcând trecerea inuman de rapid de la omul civil, care traducea în limba română 2-3 cuvinte din text, aleatoriu, zâmbind către public, la nebunia posedantă a personajului și apoi la starea calmă și total relaxantă a situației absurde în care se află, m-a purificat interior. Bineînțeles, a contribuit mult la această purificare și jocul personajului colectiv, care a reușit cu adevărat să producă starea de chatarsis despre care vorbeau grecii. O senzație teribilă, care iți răscolețte întreaga ființă, care te înspăimântă și te împlinește concomitent. Îți simți pielea zbârlindu-se și ai o senzație teribilă în oase, simți că ceva te îngrozește, te sperie, ca și când ar fi lângă tine Necuratul, dar în același timp ai parte de o revelație interioară și zîmbești larg, fără să știi motivul, te umpli de căldură și de o liniște aparte.

Teribil de buni rușii aștia!!!

N.B.: În contextul literar, chatarsis-ul este definit ca eliberare de pasiuni, purificare de emoții, în special de acelea de milă și teamă, în primul rând prin intermediul artei. Aristotel este cel care utilizează acest concept ca pe o metaforă în lucrarea “Poetica”, spre a descrie efectele tragediei asupra spectatorului. Filosoful grec afirma că scopul tragediei este acela de a trezi catharsis-ul. În lucrarea “Poetica”, Aristotel utilizează același termen, definindu-l ca sentimentul de a fi posedat de un fel de inspirație în momentul ascultării unei melodii care trezește un fel de excitare de natură religioasa, prin care se obține o stare de calm, ca și când auditoriul ar fi supus unui tratament medical de purificare.

DESPRE “BOALA FAMILIEI M”?

Ar fi destule de zis. Multe de bine, destule de mai puțin bine. Nimeni și nimic nu este perfect. Sau poate că, după experiența de joi seară, pentru spectacolul de vineri al actorilor din Timișoara am avut aceleași așteptări care au fost cumva dezamăgite. A nu se înșelege greșit. Acest spectacol este unul bun, interesant, bine asumat, cu note comice, savuroase, toate puse in nota absurdului prin filtrul inconfundabil al lui Radu Afrim. Poate că fiind al doilea spectacol al lor din acea seară, energia și forța actorilor s-a diminuat și nu au atins punctul maxim pe scenă, poate că au avut o seară mai grea sau poate pur și simplu am intrat în acea sală cu o anumită proiecție despre spectacol, fiind vorba despre Radu Afrim, proiecție care nu s-a suprapus cu ceea ce a existat real.

Regia și scenografia sunt demențiale, cu adevărat “spectacol de top”, dacă e să analizăm după secțiunea la care a fost înscris în festival, însă jocul actorilor, asumarea personajelor nu a fost permanent susținută la nivel maxim, energia lor nu a explodat către public până în ultimul rând. Este un spectacol de văzut și revăzut, cu un impact vizual extraordinar, care merită exploatat fotografic.

INCERCARI

Ce facem cu visele noastre marete? Inchidem ochii in fiecare zi ca sa nu uitam unde vrem sa ajungem sau ii tinem larg deschisi pentru a intelege calea pe care trebuie sa pasim? Si ce facem cand aceasta cale pe care o cautam se bifurca in 20 si nu mai intelegem nimic din ceea ce ni se arata, din semnele pe care le credeam deloc intamlatoare din jurul nostru? Ne risipim energia in lucruri in care credem cu tarie si care ne plac, dar care nu ne duc nicaieri.

Adevarul este ca, poate, nici eu nu inteleg de ce am scris cuvintele de mai sus...stiu, bineinteles ca stiu la ce ma refer, in fiecare fraza, in fiecare cuvintel, insa subtextul are zeci de ramificatii pentru a fi inteles de cei din exterior.

Stiu ca fiecare dintre noi poate fi genial, dar mai presus de acest lucru, fiecare trebuie sa ajunga intr-un anumit punct, este intr-un fel scopul pentru care acel om s-a nascut. De cele mai multe ori avem senzatia ca am descoperit care este acest "scop" si luptam pentru el chiar daca nu avem mijloacele necesare.

Ce te faci daca realizezi ca toate drumurile pe care le-ai ales te-au dezamagit pentru ca ti-ai dat seama ca nu-ti plac, ca nu-ti aduc nici o satisfactie interioara pentru simplu motiv ca nu acesta este scopul tau, pentru ca toate te indepartau de ceea ce-ti doresti cu adevarat? Cui te plangi? Pe cine certi? Poate ca nici nu stii ce-ti doresti cu adevarat pentru ca nu ai descoperit inca.O iei de la capat, pe un alt drum, si iar zici"Nu mai vreau, nu-mi place!". Renunti sa cauti ceea ce iti este dat sa faci? Nu poti, pentru ca in sfarsit ai inteles, scopul tau a fost mereu ascuns in mintea ta, in gandurile tale, in modul tau de a exista, nu trebuie sa cauti in exterior, alergand de la nord la sud pentru a scormoni in zadar solutii.

Indata ce ai aflat punctul terminus in care trebuie sa ajungi, partea cea mai grea tocmai incepe: drumul pe care rebuie sa-l descoperi singur.

E o vorba care-mi place si pe care o folosea des proful de la actorie cand lucram pentru vreun spectacol:" Intotdeauna stim de unde plecam; unde ajungem si ce sa intampla pe drumul asta pe care am pornit?? nici eu nu stiu".

Acum mi-e somn, sunt plictisita si nu am chef sa scriu ceea ce ar fi trebuit sa scriu.