zambete...

Vreau sa fiu iar mica, sa imi petrec toate vacantele cu mamaie si cu tataie, sa am iar vacanta mare din iunie si pana-n septembrie, sa uit ca exista Bucuresti pentru 2 luni si un pic, sa ma bucur de culorile campurilor, de mirosul fanului prospat adus de pe vale....mi-e dor de simplitate.

Nimic de zis, nimic in gand, gol si alb ca hartia, doar ca somnul intarzie sa apara....zilele trecute mi-am amintit(prea tarziu) ca mi-ar fi placut sa ma duc la cules de vie in toamna asta, la tara...mi-am dat seama de acest lucru cand am vazut in bucatarie un pahar cu must fermentat -uitat de sor'mea probabil.

Imi aduc aminte cu drag de zilele respective, sunt o parte foarte placuta a copilariei mele, acoperite intr-o aura de mister simplu. Nici nu mai stiu de la ce varsta am inceput sa particip la acest ritual rural, probabil ca dintotdeauna, pentru ca acolo mi-am asumat cei 7 ani de-acasa, insa am foarte clare imaginile, un amestec nebun de senzatii si lumini care asteapta sa fie montat.
Culesul viilor antrena relatiile interumane mai mult decat oricare alta activitate de lucrat pamantul. Era o adevarata desfasurare de forte. Ne adunam cu mic, cu mare, neamul de la rasarit, cel de la apus, dinspre miaza-zi si miaza-noapte si ne puneam pe treaba. Unii rupeau ciorchinii, altii carau cosurile pline la jgeab, unii se suparau, altii radeau; totul era invaluit de colbul innecacios care se ridica din bolovanii uscati de arsita verii ce tocmai isi luase adio. Sunt senzatii si, mai ales, experiente, care nu pot fi povestite(cel putin nu in seara asta). Cine a avut o astfel de experienta stie foarte bine ca nu este una tocmai placuta , pentru ca este foarte obositoare si murdara. Dar imi amintesc de campurile alea minunat de frumoase, pline de miros de iarba uscata, de struguri proaspat culesi si -mai ales, de mancarea buna. Acasa ramanea intotdeauna bucatarul-sef(mamaie). Eh, recunosc: singurul lucru care ma motiva cu adevarat sa nu ratez aceste momente era pauza de masa. In jurul pranzului, veneau cosnite cu paine calda, oale cu mancare proaspat gatita si sincer va spun, nu exista mancare mai buna decat cea pe care o mananci pe iarba verde, sub umbra carutei sau a vitei de vie.
Copil fiind, eram atat de entuziasmata de acest lucru incat, la un momant dat, desi era primavara, saracul tataie nu a scapat de mine si de sorioara mea(aveam cam 4-5 ani) pana nu a pus ceva mancare intr-o traista si a mers cu noi la vie sa mancam. Cum sa-ti lasi toata treaba in plina zi doar pentru ca doua fatze de copile vor sa manance la iarba verde, in capul-vii(cum se zice la tara)?Adevarul e ca bunicii mei intotdeauna ne-au facut si cea mai mica si tampita pofta mie si surorii mele. Asta pentru ca ne iubeau, pentru ca eram centrul universului lor si totul se invartea dupa cum doream noi. Uneori, cand imi amintesc de ei, imi dau seama ca sunt cel mai norocos om din lume pentru ca am avut parte de niste oameni asemeni lor si de o copilarie mai presus de cele povestite de Ion Creanga. Numai cei care au copilarit la sat pot intelege cu adevarat aceste randuri(sau macar cei care au petrecut acolo o vacanta lunga).
Oridecate ori am citit Liviu Rebreanu, Marin Preda, Mihail Sadoveanu sau Ion Creanga mi-am dat seama ca eu am trait toate experientele descrise acolo, ca am fost martora lor, a unor lucruri asemanatoare bineinteles si chiar a mai multora.
Este un unives diferit de cel pe care-l construim si-l consumam zilnic in Bucuresti, nu este mai bun sau mai rau, este pur si simplu diferit.

spalatul pe picioare

Pentru cei care nu stiu astazi sunt "Mosii de oale" sau sambata mortilor si, conform traditiei noastre, astazi se celebreaza mortii, se fac parastase si se impart pentru acestia oale din lut( strachini, farfurii, cani).

Cand eram mica si stateam la tara, la bunici, vara nu ratam "spalatul pe picioare". Este un ritual care, din pacate, a murit si care se facea in aceasta zi de sarbatoare sateasca.

Ce presupune "spalatul pe picioare"? Doar copii au voie sa participe. Asadar,copii fiind, ne trezeam dis-de-dimineata, ne strangeam toti la un inceput de ulita si porneam la colindat. Trebuia sa fim desculti cu totii si sa mergem din poarta in poarta, la femeile din sat, sa ne spele pe picioare. Dupa ce ne spalau pe fiecare in parte, ne imparteau farfurii, starchini pline cu orez cu lapte sau colarez, cu poame uscate, covrigi, nuci si linguri de lemn. Noi, draci de copii ce eram, dupa fiecare spalare ne duceam acolo unde vedeam cenusa si tarana mai multa si ne bagam cu piciaorele in baliga de vaca pentrua avea babele ce sa spele:)).



In noaptea dinaintea sambetei mortilor, femeile se duc la cimitir sa sfinteasca mortii, sa-i jeleasca ( si nu doar in aceasta noapte). Imi doream ca anul acesta sa fiu la tara , sa ma duc acolo si eu, nu ca sa jelesc, nu ma imaginez facand asta,e tot un fel de arta pe care poti si stii sa o faci sau nu, dar mi-ar fi placut sa asist, chit ca nu e tocmai o placere sa asculti cum se aolesc femeile pe la cruci, dar am citit cu foarte mult timp in urma o poezie de Marin Sorescu, in care vorbeste despre acest lucru. Oridecateori o citeam, si chiar si acum, versurile ma faceau sa ma simt la tara, in patul de langa soba, vedeam curtea insorita, simteam racoarea diminetii si cu ochii mintii o vedeam pe mamaie undeva pe vale, undeva aproape de rau, pe langa salcii, culegand urzici( nu stiu de ce tocmai acolo, facand fix asta)... acum ea nu mai este acolo, nu fizic.. nu stiu de ce ma misca asa mult poezia asta( pe care o s-o cititi mai jos)..poate pentru ca ii regasesc atitudinea printre versuri, poate pentru ca mamaie si tataie imi zic Lisandra, poate pentru ca pur si simplu atunci cand o citesc, intr-un mod pe care nu mi-l explic, imi da exact linistea ciudata de la tara, si cel mai important, pentru ca eu chiar cred ca exista o lume a spiritelor, ca cei care mor continua sa existe nu doar in inima noastra, ci si undeva in jurul nostru, ca ne pot vizita, ca ne pot asculta atunci cand le vorbim . Iata:

Linistea
Marin Sorescu

Cateodata mama aparea dimineata de pe vale,
Cu spic de fan pe picioare si poalele fustei ude de roua.

Plansa si cu oala de tamaiat in mana.
Se mai uita pe la vite
Mai suspina, la urma venea la noi, in casa:
- Da' voi nu va mai sculati, ma?Ca, uite, se facu ziua.

-Fato, ii spunea Lisandriei,
Cand te duci la tamaiat, mergi pana-n ziua.
Fato, acolo, daca te duci, te duci de noapte.
Altfel, sa nu te mai incurci!
Ca ei, cand rasare soarele, sunt chemati la judecata.
Nu te mai aud.Si sa le spui ce ai de spus,
Inainte de rasaritul soarelui.

Tata murise de cativa ani,
Si mama se ducea sa-i spuna ce mai e pe la noi.
Ce mai facem, cat am mai crescut,
Greutati de tot felul...Ei..
Vorbea acolo de una singura, rezemata de cruce...
Se jelea...Si cuvintele aveau un ritm,
Erau un fel de vartej, care pleca din lumea asta,
Catre lumea cealalta...incarcata de semne, de durere,
De lacrimi.Un fulger care se frangea in pamant!
Si ei nu vorbeau, dar erau numai urechi acolo jos,
Gata sa prinda orice cuvant si sa duca vorba
In fata lui Dumnezeu, dupa rasaritul soarelui.

pentru voi, muritorii de rand din Bucuresti

Mai crede cineva in miracole, minuni si chestii d'astea?din cate stiu eu nu sau poate prea putini...si pana la urma ce e ala un miracol, cum se intampla, cand are loc, cine il produce..cine poate?iti trebuie puteri speciale?dar cine poate sa-l vada??..pare complicat?dar e atat de simplu!!



Saptamana trecuta eram la tara si incercam sa uit de tot si toate, asa cum numai acolo reusesc...ca de fiecare data , primavara, Dl si Dna Randunica revenisera acasa.De data asta am ratat si cuibul , si puii, si tot de la ei, insa m-a surprins altceva:de ce oare inca stateau aici? puii nu mai erau, cuib nu mai aveau, doar o pata neagra pe perete, urma a ceea ce a fost candva, ca o rana pe suflet ce sa vindeca greu...dar pe mine ma bucura si acest lucru, ca inca nu plecasera, pentru ca ma trezeau dimineata:) si ce poate fi mai placut decat asta, in locul masinilor si a zgomotelor generate de spargerea asfaltului care ma innebunea in fiecare dimineata din saptamana aia in Bucuresti, mai ales ca eram in concediu de odihna?si in Bucuresti sunt vrabiute, randunele, si ele ciripesc dimineata, dar sunt prea mici, zgomotele orasului inghite tot, fie zi , fie noapte.

Poate ca randunelele astea doua sunt asemeni mie, sau poate eu sunt asemeni lor, pentru ca simt ca nu ma pot desparti vreodata de acest loc, pentra ca intr-un fel anume apartin acestor locuri, si ele imi aprtin mie si numai mie, chiar si atunci cand nu va mai fi nimeni sa-mi deschida usa, chiar si atunci cand portile se vor fi stricat de mult si totul va fi pustiu aici.Se zice ca vesnicia s-a nascut la sat, eu cred ca este adevarat, pentru ca e o senzatie ciudata care ma incearca stand la tara, in mijlocul naturii, ca timpul e mort, ca locurile sunt mereu la fel si aceleasi, doar absenta unora imi inteapa usor constiinta si-mi da de inteles ca totusi, pentru mine, timpul trece, pentru tot ce e acolo nu...

In alta ordine de idei, dar pe aceeasi lungime de unda, vorbeam despre miracole, incercam.Pai pentru mine, un astfel de lucru nu inseamna ceva extraordinar, doar sa descoperi minunea din fiecare lucru, adica sa te bucuri de lucrurile simple si banale care te inconjoara, care ti se intampla si pe care le vezi.

Cum ar fi sa stai intinsa pe iarba , cu ochii inchisi, si sa pleci cu gandul oriunde vrei, pe o insula exotica, sa evadezi pe un nor sau sa nu te gandesti la nimic, sa ai mintea goala si sa fie liniste perfecta in jur,doar greieri, undeva sa auzi cum isi striga numele cucul, o bataie de aripi si poti sa ai senzatia ca si tu zbori impreuna cu el -lucruri banale si aberante pentru majoritatea oamenilor seriosi si importanti pe care-i stiu, insa atat de speciale pentru mine, pentru sufletelul meu mic si zglobiu.Stie careva cum e sa dormi in spicele uscate de grau, proaspat aduse de pe camp? e divin!sa iti lasi acolo toate gandurile, toate problemele, toata energia negativa si sa te ridici cu senzatia de plutire, de parca nici nu ai mai avea greutate( da stiu, eu-departe in lumea mea, cum zic multi).

Stateam intinsa pe patul de pe prispa care are saltea de paie( super senzatie, pe care nu o ratez niciodata) si ma uitam la gradina din fata mea, la verdele imens care imi relaxa privirea si gandurile. Gandurile se jucau, veneau, plecau, vantul se juca in parul meu si eu...am scornit ceva:

Vantule
te joci cu mine?

Nu ma joc, draguto,

vino.

Iti aduc miresme dulci

ca-n padure nu te duci,

si le las in parul

tau

sa-ti aline dorul

greu.

Dorul pentru camp

salbatic,

pofta pentru loc

acvatic

si privirea grea si

trista

pentru florile din

prispa.

O sa ziceti ca sunt nostalgica, melancolica, romantica sau mai stiu eu cum, insa cine ma cunoaste cu adevarat stie la ce ma refer si de ce spun lucrurile de mai sus...

Mai departe las pozele sa vorbeasca, daca intelegeti si vedeti ce inteleg si vad eu mereu acolo, e ceva ...daca nu, poate va iau intr-o zi sa vedeti cu adevarat:) , ar fi tare frumos, credeti-ma.