pentru voi, muritorii de rand din Bucuresti

Mai crede cineva in miracole, minuni si chestii d'astea?din cate stiu eu nu sau poate prea putini...si pana la urma ce e ala un miracol, cum se intampla, cand are loc, cine il produce..cine poate?iti trebuie puteri speciale?dar cine poate sa-l vada??..pare complicat?dar e atat de simplu!!



Saptamana trecuta eram la tara si incercam sa uit de tot si toate, asa cum numai acolo reusesc...ca de fiecare data , primavara, Dl si Dna Randunica revenisera acasa.De data asta am ratat si cuibul , si puii, si tot de la ei, insa m-a surprins altceva:de ce oare inca stateau aici? puii nu mai erau, cuib nu mai aveau, doar o pata neagra pe perete, urma a ceea ce a fost candva, ca o rana pe suflet ce sa vindeca greu...dar pe mine ma bucura si acest lucru, ca inca nu plecasera, pentru ca ma trezeau dimineata:) si ce poate fi mai placut decat asta, in locul masinilor si a zgomotelor generate de spargerea asfaltului care ma innebunea in fiecare dimineata din saptamana aia in Bucuresti, mai ales ca eram in concediu de odihna?si in Bucuresti sunt vrabiute, randunele, si ele ciripesc dimineata, dar sunt prea mici, zgomotele orasului inghite tot, fie zi , fie noapte.

Poate ca randunelele astea doua sunt asemeni mie, sau poate eu sunt asemeni lor, pentru ca simt ca nu ma pot desparti vreodata de acest loc, pentra ca intr-un fel anume apartin acestor locuri, si ele imi aprtin mie si numai mie, chiar si atunci cand nu va mai fi nimeni sa-mi deschida usa, chiar si atunci cand portile se vor fi stricat de mult si totul va fi pustiu aici.Se zice ca vesnicia s-a nascut la sat, eu cred ca este adevarat, pentru ca e o senzatie ciudata care ma incearca stand la tara, in mijlocul naturii, ca timpul e mort, ca locurile sunt mereu la fel si aceleasi, doar absenta unora imi inteapa usor constiinta si-mi da de inteles ca totusi, pentru mine, timpul trece, pentru tot ce e acolo nu...

In alta ordine de idei, dar pe aceeasi lungime de unda, vorbeam despre miracole, incercam.Pai pentru mine, un astfel de lucru nu inseamna ceva extraordinar, doar sa descoperi minunea din fiecare lucru, adica sa te bucuri de lucrurile simple si banale care te inconjoara, care ti se intampla si pe care le vezi.

Cum ar fi sa stai intinsa pe iarba , cu ochii inchisi, si sa pleci cu gandul oriunde vrei, pe o insula exotica, sa evadezi pe un nor sau sa nu te gandesti la nimic, sa ai mintea goala si sa fie liniste perfecta in jur,doar greieri, undeva sa auzi cum isi striga numele cucul, o bataie de aripi si poti sa ai senzatia ca si tu zbori impreuna cu el -lucruri banale si aberante pentru majoritatea oamenilor seriosi si importanti pe care-i stiu, insa atat de speciale pentru mine, pentru sufletelul meu mic si zglobiu.Stie careva cum e sa dormi in spicele uscate de grau, proaspat aduse de pe camp? e divin!sa iti lasi acolo toate gandurile, toate problemele, toata energia negativa si sa te ridici cu senzatia de plutire, de parca nici nu ai mai avea greutate( da stiu, eu-departe in lumea mea, cum zic multi).

Stateam intinsa pe patul de pe prispa care are saltea de paie( super senzatie, pe care nu o ratez niciodata) si ma uitam la gradina din fata mea, la verdele imens care imi relaxa privirea si gandurile. Gandurile se jucau, veneau, plecau, vantul se juca in parul meu si eu...am scornit ceva:

Vantule
te joci cu mine?

Nu ma joc, draguto,

vino.

Iti aduc miresme dulci

ca-n padure nu te duci,

si le las in parul

tau

sa-ti aline dorul

greu.

Dorul pentru camp

salbatic,

pofta pentru loc

acvatic

si privirea grea si

trista

pentru florile din

prispa.

O sa ziceti ca sunt nostalgica, melancolica, romantica sau mai stiu eu cum, insa cine ma cunoaste cu adevarat stie la ce ma refer si de ce spun lucrurile de mai sus...

Mai departe las pozele sa vorbeasca, daca intelegeti si vedeti ce inteleg si vad eu mereu acolo, e ceva ...daca nu, poate va iau intr-o zi sa vedeti cu adevarat:) , ar fi tare frumos, credeti-ma.