La drum

Ai o zi libera si vrei sa uiti de Bucuresti, de aglomerațte sau pur si simplu vrei sa faci o plimbare altfel? Atunci iti sugerez o iesire scurta pana in Campina. Ce anume este de vazut acolo? Castelul Iulia Hasdeu.

Situat la 97 de kilometri spre nord de Bucuresti, scriitorul si istoricul roman Bogdan Petriceicu Hasdeu a construit intre 1893 si 1896 o cladire pe care a dedicat-o memoriei fiicei sale, Iulia, care a murit la 19 ani de tuberculoza.

Iulia Hasdeu a fost o fiinta deosebita prin lucrurile extraordinare pe care a reusit sa le faca de-a lungul scurtei sale vieti: „La varsta de 2 ani si jumatate stia deja putina franceza si germana. La 4 ani invatase sa scrie si sa citeasca, iar la 8 ani neimpliniti a absolvit scoala primara.” Tot din aceasta perioada dateaza si primele scrieri literare ale Iuliei. Ca si cum acest lucru ar fi fost normal pentru varsta ei, la 11 ani Iulia Hasdeu a absolvit gimnaziul Sf. Sava din Bucuresti, precum si Conservatorul, sectia Pian si Canto. Un an mai tarziu, Iulia va pleca la Paris impreuna cu mama sa pentru continuarea studiilor. Insa copila a avut parte de un destin necrutator. La inceputul anului 1888, sanatatea Iuliei este marcata de primele semne ale unei boli necrutatoare: ftizia. Din acest moment, carturarul va cauta disperat solutii pentru a-si salva fiica, insa toate calatoriile la aer curat din Franta, Italia si Elvetia, toate vizitele facute doctorilor din capitala au fost in zadar. In ziua de 29 septembrie 1889 Iulia Hasdeu se stinge din viata.

Dupa disparitia prematura a iubitei sale fiice, marele carturar isi va canaliza intreaga energie intr-o singura directie: spiritismul. Dupa nenumarate incercari disperate de a comunica prin sedinte de spiritism cu fiica sa, zi de zi, aceasta ii raspunde in cele din urma: “Sunt fericita. Te iubesc. Ne vom revedea. Asta ar trebui sa-ti ajunga.” O insemnare a carturarului pe un manuscris de spiritism, scrisa cu cerneala neagra dezvaluie un lucru extraordinar, greu de crezut pentru multi dintre noi: “Acest castel s-a zidit intre anii 1894 si 1896, planul fiind dat de spiritul Juliei B.P.Hasdeu prin medium B.P.Hasdeu, apoi desemnat arhitectonic de T.Dobrescu, constructiunea de N.Angelescu”.

Castelul este orientat catre rasarit, baza sa avand forma unei cruci, cladirea cu doua corpuri de cate un etaj si un donjon central sugerand conceptul trinitatii. In interior, sub domul inalt al donjonului central, in mijlocul salii circulare, se afla un stalp de marmura trandafirie, de care se reazama doua scari de fier urcand spre braul donjonului, unde este o galerie metalica. La nivelul galeriei, deasupra stalpului de sustinere a scarilor, se afla un podium purtand statuia lui Iisus, din lemn colorat, realizata de sculptorul Casciani din Paris. Relatari despre aceasta cladire impunatoare gasim si in scrierile lui Caragiale: „Domul e luminat de trei usi, raspunzand pe trei terase si de o fereastra rotunda, intretaiata de o cruce cu geamuri in felii, colorate galben si rosu”, isi amintea I.L Caragiale. „Daca ingenunchi in fata Mantuitorului, capul sau divin il vezi in dreptul ferestrii scanteietoare de lumina, al carei cadru il inconjoara ca o aureola. (…) Aci ilustrul meu amfitrion ma face sa iau seama ca stalpul, care suporta de jos, in mijlocul domului, scarile urcatoare la galerie, reprezinta, impreuna cu ele un mare potir: deasupra acestuia, ridicandu-se la cer, departe de durere, figura stralucitoare a Domnului.“

Cand am pornit la drum nu stiam nimic din aceste lucruri, nu cunosteam povestea acestui castel, poveste care , pentru unii, are aer de legenda. Multi dintre cei care au vizitat acest templu inchinat Iuliei Hasdeu povestesc cum, plimbandu-se prin camere, au simtit furnicaturi, senzatie de cald sau rece si alte experiente asemanatoare. Personal, nu am simtit ceva extrem, a fost o plimbare linistita si foarte placuta, insa nu pot sa nu recunosc ca intreg spatiul are ceva aparte, ascuns in peretii camerelor si in oglinzile pe care le gasesti montate pe fiecare fereastra. De fapt, prezenta obsesiva a oglinzilor in acest castel este semnul de intrebare ramas fara un raspuns clar in mintea mea. In Japonia, Kagami, oglinda, este un simbol al puritatii absolute a sufletului, al sufletului neintinat, al reflectarii de sine in propria oglinda. Datorita analogiei dintre apa si oglinda, aceasta este deseori folosita in scopuri magice. Oglinda, asemeni suprafetei de apa, este utilizata la ghicit, pentru a intreba spiritele. Se mai spune ca trebuie sa acoperim oglinzile cand cineva moare, pentru ca sufletul mortului intra si continua sa locuiasca in oglinzi. Cel ce se uita in oglinda cat timp cadavrul inca se afla in casa, va fi urmatorul care va pieri.

Reflectarea propriei imagini intr-o oglinda te poate speria la un moment dat, pentru ca acolo te vezi pe tine si mai mult de atat, intuiesti cumva ca iti zaresti de departe sufletul, pe care il privesti direct, fara ocolisuri. Uneori ma cuprinde o senzatie ciudata, foarte ciudata, atunci cand ma privesc in oglinda pentru ca simt cum ceva, altceva sau altcineva ma priveste de undeva prin acea oglinda; poate ca totul este in mintea mea, poate ca uneori este de vina oboseala sau doar gandul bombardat de povesti paranormale, insa multi dintre noi au senzatii asemanatoare, din cand in cand. Am auzit si am vazut la televizor multe povesti din intreaga lume ale unor oameni care locuiau in case bantuite de spirite malefice. Exista oameni specialisti in acest domeniu, care pot comunica si transmite mesajele spiritelor si de aceea cred ca povestea Iuliei Hasdeu nu este doar o poveste, ci un adevar; cat la suta este adevar si cat inventie? Nimeni nu poate spune concret, insa nu este singurul caz in care oameni simpli, fara aptitudini de medium, iau legatura cu cei tecuti in “lumea cealalta”.

Tin minte ca mama imi povestea ca il visa cu ani in urma pe un unchi de-al ei. L-a visat inainte sa moara cum sapa o groapa in timp ce-i povestea ca vrea sa-si faca o casa noua in care sa se mute singur, fara sotie, apoi il visa oridecate ori avea sa moara cineva din oamenii legați prin neam cu ei doi. Probabil ca sufletele lor au avut o relatie speciala, o legatura aparte, asa cum a existat intre Iulia si tatal sau, iar sufletul plecat dintre cei vii nu se desprinde total, poate revenii, chemați sau nu de acestia din urma.

Si astfel, revenim iar la suflet, la spiritul care salasluieste in interiorul fiecaruia dintre noi. Ideea ca spiritul Iuliei a comunicat in repetate randuri cu tatal sau nu este cu adevarat acceptat de majoritatea oamenilor care aud acest lucru, insa toti respectam cu sfintenie datinile din batrani si superstitiile transmise de acestia. De ce nu ar fi posibil acest lucru? Oare atunci cand ochiul nostru fixeaza oglinda, nu vede el mai mult decat o simpla imagine? Oglinda este “fereastra spre lumea cealalta” si, in egala masura, o fereastra inspre interior. Oare teama in fata oglinzii nu este ea una ancestrala, descrisa de M.Sendrail astfel: “Pe neasteptate, un prieten ne face semn din multimea mortilor. Aventura poate sa i se intample, intr-o buna zi, oricaruia dintre noi: sa intalnim, asadar, o figura asemanatoare pana la identitate cu a noastra (ca si cum ne-am surprinde imaginea intr-o oglinda) pe zidul unui mormant din Etruria sau printre alesii ori damnatii de pe o fresca de la Pisa sau Orvieto.”

Cine vom fi fost in imensa

oglinda a cerului;

Cine pe cine

pandeste‑n oglinzile marii?;

O alta intamplare ma face

sa privesc pe furis imensa oglinda;

In oglinda de gheata a ferestrei

mi‑a reinviat o zi din copilarie;

Flacara din vechile oglinzi;

E ora tarzie si cineva din oglinda imi atrage atentia...

–Andrei Burac