Primele 10 zile de noiembrie au fost pline de forfotă și emoție artistică. Conferințe și întâlniri, spectacole de dans și teatru mult așteptate, debuturi, un amestec nebun pentru iubitorii și amatorii de teatru, dar și pentru cei care performează în această branșă. Motivul? Festivalul Național de Teatru, aflat la a XVIII-a ediție anul acesta. Având în vedere că această ediție, întâmplător sau nu, s-a suprapus cu cea de-a XVII-a ediție a Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa, am fi putut gândi că procurarea biletelor nu va constitui o problemă și că sălile vor fi destul de libere din cauza avalanșei de spectacole și evenimente artistice. Surpriză: sălile au fost arhipline, iar intârziații nu prea au mai avut norocul biletelor de pe ultima sută de metri, doar bunăvoința doamnelor de la poartă înainte de spectacol.
M-a surprins plăcut să văd numărul mare de spectacole care se joacă săptămânal cu casa închisă, însă cel mai mult m-a impresionat un domn aflat înaintea mea care a cumpărat foarte multe bilete pentru FNT, nu mai știu numărul lor, dar când a enumerat spectacolele pentru care dorește bilete…3 la “x”, 3 la “y”, 3 la “z” etc… am avut senzația că eu nu o să mai apuc nimic.
Am ales “Un poem ridicol” în regia lui Kama Ginkas, după “Frații Karamazov” de Dostoevsky de la secțiunea spectacolelor din străinătate și “Boala familiei M” în regia lui Radu Afrim, după Fausto Paradivino din lista spectacolelor românești de top.
“Un poem ridicol” a venit pe scena mare a Teatrului Național București din Moscova și, evident, actorii au fost ruși. Am vrut intenționat să văd acest spectacol pentru că 1: era menționat chatarsis și 2: am vrut să văd dacă bariera limbajului poate fi depășită (eu nu știu boabă rusă). Spectacolul a fost o experiență cu adevărat unică. Actorii au jucat extraordinar, cu o energie și o forță debordantă. Sala era plină de căști; eu nu mi-am luat. Am ascultat pur și simplu vocea actorilor, am căutat povestea în mișcările lor, în emoțiile pe care le-au transmis publicului și am înțeles. De fapt, nu știu să povestesc în cuvinte ce anume s-a întâmplat pe scenă, care a fost firul acestei povești, era un amestec greu digerabil între religie, război, sărăcie, groază, nebunie psihică și fizică, mutilare și exorcizare interioară, un spectacol cu adevărat greu de înțeles chiar și în limba română, așa cum mi-a mărturisit prietena mea care a ascultat traducerea.
Jocul actorului care a avut unul din rolurile principale a fost revelator. Omul acesta are o forță interioară, o energie și o disponibilitate în asumare pe care nu îmi amintesc să o mai fi întâlnit de prea multe ori. Modul în care reușea să păstreze și să jongleze cu situația și problemele personajului, făcând trecerea inuman de rapid de la omul civil, care traducea în limba română 2-3 cuvinte din text, aleatoriu, zâmbind către public, la nebunia posedantă a personajului și apoi la starea calmă și total relaxantă a situației absurde în care se află, m-a purificat interior. Bineînțeles, a contribuit mult la această purificare și jocul personajului colectiv, care a reușit cu adevărat să producă starea de chatarsis despre care vorbeau grecii. O senzație teribilă, care iți răscolețte întreaga ființă, care te înspăimântă și te împlinește concomitent. Îți simți pielea zbârlindu-se și ai o senzație teribilă în oase, simți că ceva te îngrozește, te sperie, ca și când ar fi lângă tine Necuratul, dar în același timp ai parte de o revelație interioară și zîmbești larg, fără să știi motivul, te umpli de căldură și de o liniște aparte.
Teribil de buni rușii aștia!!!
N.B.: În contextul literar, chatarsis-ul este definit ca eliberare de pasiuni, purificare de emoții, în special de acelea de milă și teamă, în primul rând prin intermediul artei. Aristotel este cel care utilizează acest concept ca pe o metaforă în lucrarea “Poetica”, spre a descrie efectele tragediei asupra spectatorului. Filosoful grec afirma că scopul tragediei este acela de a trezi catharsis-ul. În lucrarea “Poetica”, Aristotel utilizează același termen, definindu-l ca sentimentul de a fi posedat de un fel de inspirație în momentul ascultării unei melodii care trezește un fel de excitare de natură religioasa, prin care se obține o stare de calm, ca și când auditoriul ar fi supus unui tratament medical de purificare.
DESPRE “BOALA FAMILIEI M”?
Ar fi destule de zis. Multe de bine, destule de mai puțin bine. Nimeni și nimic nu este perfect. Sau poate că, după experiența de joi seară, pentru spectacolul de vineri al actorilor din Timișoara am avut aceleași așteptări care au fost cumva dezamăgite. A nu se înșelege greșit. Acest spectacol este unul bun, interesant, bine asumat, cu note comice, savuroase, toate puse in nota absurdului prin filtrul inconfundabil al lui Radu Afrim. Poate că fiind al doilea spectacol al lor din acea seară, energia și forța actorilor s-a diminuat și nu au atins punctul maxim pe scenă, poate că au avut o seară mai grea sau poate pur și simplu am intrat în acea sală cu o anumită proiecție despre spectacol, fiind vorba despre Radu Afrim, proiecție care nu s-a suprapus cu ceea ce a existat real.
Regia și scenografia sunt demențiale, cu adevărat “spectacol de top”, dacă e să analizăm după secțiunea la care a fost înscris în festival, însă jocul actorilor, asumarea personajelor nu a fost permanent susținută la nivel maxim, energia lor nu a explodat către public până în ultimul rând. Este un spectacol de văzut și revăzut, cu un impact vizual extraordinar, care merită exploatat fotografic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu