Nimic de zis, nimic in gand, gol si alb ca hartia, doar ca somnul intarzie sa apara....zilele trecute mi-am amintit(prea tarziu) ca mi-ar fi placut sa ma duc la cules de vie in toamna asta, la tara...mi-am dat seama de acest lucru cand am vazut in bucatarie un pahar cu must fermentat -uitat de sor'mea probabil.

Imi aduc aminte cu drag de zilele respective, sunt o parte foarte placuta a copilariei mele, acoperite intr-o aura de mister simplu. Nici nu mai stiu de la ce varsta am inceput sa particip la acest ritual rural, probabil ca dintotdeauna, pentru ca acolo mi-am asumat cei 7 ani de-acasa, insa am foarte clare imaginile, un amestec nebun de senzatii si lumini care asteapta sa fie montat.
Culesul viilor antrena relatiile interumane mai mult decat oricare alta activitate de lucrat pamantul. Era o adevarata desfasurare de forte. Ne adunam cu mic, cu mare, neamul de la rasarit, cel de la apus, dinspre miaza-zi si miaza-noapte si ne puneam pe treaba. Unii rupeau ciorchinii, altii carau cosurile pline la jgeab, unii se suparau, altii radeau; totul era invaluit de colbul innecacios care se ridica din bolovanii uscati de arsita verii ce tocmai isi luase adio. Sunt senzatii si, mai ales, experiente, care nu pot fi povestite(cel putin nu in seara asta). Cine a avut o astfel de experienta stie foarte bine ca nu este una tocmai placuta , pentru ca este foarte obositoare si murdara. Dar imi amintesc de campurile alea minunat de frumoase, pline de miros de iarba uscata, de struguri proaspat culesi si -mai ales, de mancarea buna. Acasa ramanea intotdeauna bucatarul-sef(mamaie). Eh, recunosc: singurul lucru care ma motiva cu adevarat sa nu ratez aceste momente era pauza de masa. In jurul pranzului, veneau cosnite cu paine calda, oale cu mancare proaspat gatita si sincer va spun, nu exista mancare mai buna decat cea pe care o mananci pe iarba verde, sub umbra carutei sau a vitei de vie.
Copil fiind, eram atat de entuziasmata de acest lucru incat, la un momant dat, desi era primavara, saracul tataie nu a scapat de mine si de sorioara mea(aveam cam 4-5 ani) pana nu a pus ceva mancare intr-o traista si a mers cu noi la vie sa mancam. Cum sa-ti lasi toata treaba in plina zi doar pentru ca doua fatze de copile vor sa manance la iarba verde, in capul-vii(cum se zice la tara)?Adevarul e ca bunicii mei intotdeauna ne-au facut si cea mai mica si tampita pofta mie si surorii mele. Asta pentru ca ne iubeau, pentru ca eram centrul universului lor si totul se invartea dupa cum doream noi. Uneori, cand imi amintesc de ei, imi dau seama ca sunt cel mai norocos om din lume pentru ca am avut parte de niste oameni asemeni lor si de o copilarie mai presus de cele povestite de Ion Creanga. Numai cei care au copilarit la sat pot intelege cu adevarat aceste randuri(sau macar cei care au petrecut acolo o vacanta lunga).
Oridecate ori am citit Liviu Rebreanu, Marin Preda, Mihail Sadoveanu sau Ion Creanga mi-am dat seama ca eu am trait toate experientele descrise acolo, ca am fost martora lor, a unor lucruri asemanatoare bineinteles si chiar a mai multora.
Este un unives diferit de cel pe care-l construim si-l consumam zilnic in Bucuresti, nu este mai bun sau mai rau, este pur si simplu diferit.