"Cei mai multi oameni traiesc in vis, in transa, o viata semiconstienta. E un fapt pe care il remarc in fiecare zi. Priviti doar trecatorii absorbiti de problemele zilnice, priviti doar oamenii ce merg ca niste roboti la serviciu, priviti oamenii care muncesc tot mai mult pentru a cumpara tot mai mult, in speranta ca vor umple setea din ei ce nu vrea sa se potoleasca, priviti cu cat de putin respect ne purtam cu natura, cu animalelr, unii cu altii. Cei mai multi dintre oameni traiesc ca si cand ar fi nemuritori.
Brusc, in aceasta transa, o boala necrutatoare il loveste pe tatal nostru, pe fratele nostru, pe copilul nostru. Si instantaneu realizam ca nu suntem chiar nemuritori. Ca toate lucrurile care contau inainte s-au risipit ca praful: nici hainele nu mai conteaza, nici casele, nici masinile, nici banii, nimic. Am vrea doar ca iubitul nostru copil sa se faca bine. Si suntem dispusi la orice sacrificiu pentru asta. Realizam instantaneu si spectaculos fragilitatea vietii, delicatetea ei, si incepem sa o apreciem cum nu am mai facut-o niciodata inainte.
Valorile reale incep sa apara la suprafata apei ca uleiul: compasiunea, iubirea, atentia la ceea ce ne inconjoara, toate infloresc, in timp ce tot restul, dorinta de putere, de prestigiu, de bani, se scufunda ca niste bolovani grei, cu repeziciune.
Fiecare boala e o lovitura a maestrului divin peste capul nostru, al inconstientului, menita sa ne trezeasca din somnul in care ne petrecem viata. Iar trezirea se produce instanataneu si fara echivoc, atat pentru cel bolnav, cat si pentru cei de langa el.
Ce minune devine mersul pentru cel care si-a fracturat piciorul si e nevoit sa stea la pat cu dureri pentru luni intregi! Ce sarbatoare devine respiratul adierii de primavara pentru bolnavul de TBC care sufera la fiecare inspiratie! Ce miracol uluitor devine viata pentru un bolnav incurabil, vazul pentru un orb sau auzul pentru un surd!
Drama umanitatii este insa faptul ca realizeaza aceste lucruri doar in ultima clipa, de multe ori cand e prea tarziu, iar apoi uita la fel de repede. Ne plimbam pe strada luand mersul ca pe ceva de la sine inteles, ne relationam cu cei dinjur, mai ales cu cei dragi, ca si cand ni se cuvine totul, ca si cand e pentru totdeauna.
Pentru mine iluminarea este capacitatea de a vedea si a aprecia in fiecare clipa tot ceea ce e in jurul meu, oameni, locuri, natura, ca si cand as fi bolnav pe moarte. Pentru ca stiu ca intr-o zi chiar asa va fi si nu vreau sa fiu luat prin surprindere. "
Textul citat mai sus este, in sine, editorialul pentru luna mai al revistei Photomagazine si ii apartine redactorului-sef, evident. Imi place in general ceea ce semneaza si imi place revista, nu pentru ca ofera cine stie ce informatii pe care eu le-as pricepe foarte bine( ca sunt detul de paralela cu domeniul, am doua maini stangi, total atehnice), insa imi plac fotografiile, imi plac interviurile si articolele care apar acolo, motiv pentru care ma straduiesc sa nu uit sa o cumpar lunar( ca uneori sunt ametita). Editorialul face referire la fotoreportajul Unfinished dreams despre drama copiilor bolnavi de cancer realizat de Cristian Movila in Sectia de Oncopediatrie a Spitalului Marie Curie din Bucuresti. Sunt copii asa de mici acolo, bolnavi de cancer si atat de chinuiti de soarta si nici macar nu ai pe cine sa dai vina, poate pe insuficientele sistemului nostru sanitar sau poate nici atat, pentru ca, in definitiv, nu sistemul ii imbolnaveste, doar le inrautateste situatia si ii conduce la moarte. Cat de penibil este ca traim intr-o societate, la nivel mondial, in care totul se rezuma la bani. Spitalul nu are bani pentru aparatura necesara depistarii din timp a bolii, iar bolnavii nu au bani pentru a se duce in strainatate ca sa se insanatoseasca. In acesta situatie viata se simte penibila, probabil, si de aceea trage atatea semnale de alarma pecare nimeni nu le baga in seama.
http://www.cristianmovila.com/
Photomagazine este revista mea de suflet, dupa TimeOut( bineinteles) si nu dau banii pe prostii asa cum ar zice altii sau altele, deoarece aici nu gasesc (asa cum ar trebui chipurile) nimic despre haine, despre make-up, despre cum sa cuceresti un barbat in 7 pasi, despre cum sa te imbraci "cul", despe ce vor femeile si alte vrajeli. Nu cumpar ziare- decat rar, nu cumpar Lumea femeilor, Unica, Cool Girl, Glamour etc. sau story, Spy si mai stiu eu ce vrajeli, pentru ca mi se par de duzina, pentru ca le rasfoiesc 10 minute si este suficient incat sa ma plictisesc de ele si sa le arunc la gunoi, ca alt folos nu mai ofera... le pot citi linistita online pe toate cele enumerate( dar oricum nu fac nici asta). Mda, avand in vedere ca in prezent studiez jurnalismul ar trebui, vezi tu draga, sa stau numai cu ziarele in brate ..vrajeala, nu ma intereseaza decat parte de cultura asa ca... nu citesc orice rahat!!!
In alta ordine de idei, dar pe acelasi fagas, recunosc ca sunt ipohondra de fel, cu adevarat mi-e frica de ideea ca si eu pot face cancer ..orice forma de cancer...sau orice alta boala grava si chiar incurabila, oricine se poate trezi intr-o zi asa... cum ar fi sa te duci sa-ti faci analizele de rutina si sa afli ca nu mai ai mult de trait si ca viata ta depinde de o suma pe care nu o ai..sau... ca nu exista posibilitate de a te vindeca oricat de multi bani ai avea... ce sens va capata pentru tine atunci plimbarea in parc? raza de soare care iti mangaie privirea dimineata? buburuza care urca pe firul de iarba? mirosul florilor de camp? cum ai privi atunci oamenii din jur care iti zambesc si pe care i-ai ignorat din prea multa graba, din prea multe probleme? Ce ia-i zice, in gand, lui Dumnezeu? L-ai ura? L-ai condamna? sau ai intelege ca nimeni nu este de vina? ai intelege atunci cat de mult iubesti viata asta pe care o ai si ca nu vrei sa se termine pentru ca nu ai stiut cum sa o apreciezi cu adevarat?pentru ca ai ignorat si considerat lucrurile cu adevarat importante ca fiind banale si fara de folos vietii tale? ...te-ai pierde cu firea? te-ai prabusi, deziluzionat ca numai tie ti se putea intampla una ca asta? ca esti ghinionist si batut de soarta?... sau ai profita de absolut toate secundele care ti-au mai ramas de trait si ai ignora faptul ca stii ca o sa mori in curand?
In fond toti murim, asta e natura noastra. Doar ca noi uitam ca nu suntem vesnici, ca nu suntem indestructibili fizic... de ce trebuie sa astepti o nenorocire care sa te trezeasca la realitate, la viata? pentru ca iti spune cineva ca ai o boala si ca mori peste cateva luni sau cativa ani? uiti oare ca ,de fapt, si acum poti sa mori, peste 5 secunde, peste o ora,peste 10 ani.Conteaza cand? nu trebuie sa suferi de o boala anume ca sa mori... de ce astepti sa-ti zica un doctor ca nu esti nemuritor??nu ai aflat inca? asa te nasti!! Asa ca WAKE UP!! nu mai dormi in tine.
Sa iubesti oamenii de langa tine pentru ca tu existi in jurul lor, chiar daca multi nu merita, chiar daca niciunul nu merita, sa mananci ciocolata in fiecare zi, sa-i faci sa zambeasca pe cei din jurul tau facandu-le in fiecare zi cate o surpriza-cat de mica, sa te plimbi printre copaci si iarba macar 10 minute si sa privesti cu sufletul fiecare detaliu care te inconjoara, fiecare gaza, fiecare floare, fiecare parfum, sa-i ierti pe cei care-ti gresesc, sa plangi, sa razi, sa-ti asculti inima si sa faci numai ce-ti dicteaza interiorul tau, chiar daca e vorba de lucruri simple si banale. Este suficient ca sa fii fericit in fiecare secunda si nu ai sa mori niciodata neimpacat!!!
Lucrurile bune se intampla atunci cand accepti ceea ce ti se intampla, fie bun, fie rau, nu trebuie sa existe dezolare in fata sortii, ci doar bucuria de a trai pentru simplu fapt ca inca traiesti.
"A walk to remember" e un film pe care ar trebuisa-l vezi ( daca nu l-ai vazut inca) si daca vei intelege ce este de inteles din povestea aia, atunci ai sa intelegi despe ce vorbesc.
as fi vrut sa pun ceva de pe youtbe aici, dar nu-mi iese( nu inteleg de ce, ca in principiu e simplu de facut..dar atehnica din mine...ce sa-i fac, nu ma inteleg cu ea).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu