spalatul pe picioare

Pentru cei care nu stiu astazi sunt "Mosii de oale" sau sambata mortilor si, conform traditiei noastre, astazi se celebreaza mortii, se fac parastase si se impart pentru acestia oale din lut( strachini, farfurii, cani).

Cand eram mica si stateam la tara, la bunici, vara nu ratam "spalatul pe picioare". Este un ritual care, din pacate, a murit si care se facea in aceasta zi de sarbatoare sateasca.

Ce presupune "spalatul pe picioare"? Doar copii au voie sa participe. Asadar,copii fiind, ne trezeam dis-de-dimineata, ne strangeam toti la un inceput de ulita si porneam la colindat. Trebuia sa fim desculti cu totii si sa mergem din poarta in poarta, la femeile din sat, sa ne spele pe picioare. Dupa ce ne spalau pe fiecare in parte, ne imparteau farfurii, starchini pline cu orez cu lapte sau colarez, cu poame uscate, covrigi, nuci si linguri de lemn. Noi, draci de copii ce eram, dupa fiecare spalare ne duceam acolo unde vedeam cenusa si tarana mai multa si ne bagam cu piciaorele in baliga de vaca pentrua avea babele ce sa spele:)).



In noaptea dinaintea sambetei mortilor, femeile se duc la cimitir sa sfinteasca mortii, sa-i jeleasca ( si nu doar in aceasta noapte). Imi doream ca anul acesta sa fiu la tara , sa ma duc acolo si eu, nu ca sa jelesc, nu ma imaginez facand asta,e tot un fel de arta pe care poti si stii sa o faci sau nu, dar mi-ar fi placut sa asist, chit ca nu e tocmai o placere sa asculti cum se aolesc femeile pe la cruci, dar am citit cu foarte mult timp in urma o poezie de Marin Sorescu, in care vorbeste despre acest lucru. Oridecateori o citeam, si chiar si acum, versurile ma faceau sa ma simt la tara, in patul de langa soba, vedeam curtea insorita, simteam racoarea diminetii si cu ochii mintii o vedeam pe mamaie undeva pe vale, undeva aproape de rau, pe langa salcii, culegand urzici( nu stiu de ce tocmai acolo, facand fix asta)... acum ea nu mai este acolo, nu fizic.. nu stiu de ce ma misca asa mult poezia asta( pe care o s-o cititi mai jos)..poate pentru ca ii regasesc atitudinea printre versuri, poate pentru ca mamaie si tataie imi zic Lisandra, poate pentru ca pur si simplu atunci cand o citesc, intr-un mod pe care nu mi-l explic, imi da exact linistea ciudata de la tara, si cel mai important, pentru ca eu chiar cred ca exista o lume a spiritelor, ca cei care mor continua sa existe nu doar in inima noastra, ci si undeva in jurul nostru, ca ne pot vizita, ca ne pot asculta atunci cand le vorbim . Iata:

Linistea
Marin Sorescu

Cateodata mama aparea dimineata de pe vale,
Cu spic de fan pe picioare si poalele fustei ude de roua.

Plansa si cu oala de tamaiat in mana.
Se mai uita pe la vite
Mai suspina, la urma venea la noi, in casa:
- Da' voi nu va mai sculati, ma?Ca, uite, se facu ziua.

-Fato, ii spunea Lisandriei,
Cand te duci la tamaiat, mergi pana-n ziua.
Fato, acolo, daca te duci, te duci de noapte.
Altfel, sa nu te mai incurci!
Ca ei, cand rasare soarele, sunt chemati la judecata.
Nu te mai aud.Si sa le spui ce ai de spus,
Inainte de rasaritul soarelui.

Tata murise de cativa ani,
Si mama se ducea sa-i spuna ce mai e pe la noi.
Ce mai facem, cat am mai crescut,
Greutati de tot felul...Ei..
Vorbea acolo de una singura, rezemata de cruce...
Se jelea...Si cuvintele aveau un ritm,
Erau un fel de vartej, care pleca din lumea asta,
Catre lumea cealalta...incarcata de semne, de durere,
De lacrimi.Un fulger care se frangea in pamant!
Si ei nu vorbeau, dar erau numai urechi acolo jos,
Gata sa prinda orice cuvant si sa duca vorba
In fata lui Dumnezeu, dupa rasaritul soarelui.